În Duminica a 5-a din Post (a Sf. Cuv. Maria Egipteanca); Ap. Evrei 9, 11-14; al Cuvioasei: Galateni 3, 23-29; Ev. Marcu 10, 32-45 (Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu); a Cuvioasei: Luca 7, 36-50 (Pocăinţa femeii păcătoase), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română se va continua osteneala în călătoria prin post şi rugăciune a sufletului nostru, mai ales că tonul slujbelor Postului se schimbă, iar, dacă de-a lungul primei părţi a Postului ostenelile noastre ţinteau la propria noastră curăţire, acum suntem chemați să înţelegem că această curăţire nu reprezintă doar o finalitate în sine, ci, ea trebuie să ne conducă la contemplarea, înţelegerea şi asumarea tainei Crucii şi a Învierii. Ca urmare, sensul tuturor ostenelilor noastre, ni se descoperă acum ca o participare la această taină cu care eram atât de obişnuiţi, încât o acceptam de la sine, dar, pe care acum o uităm, pur şi simplu, în timp ce-L urmăm pe Mântuitorul Iisus Hristos urcând la Ierusalim împreună cu ucenicii, fiind noi înşine mai uimiţi şi mai temători, pentru a reietera modelul Cuvioasei Maria Egipteanca, aceea care din abisurile cele mai adânci ale păcatului şi ale desfrâului a ajuns pe culmile negrăite ale sfinţeniei, mai ales că întoarcerea ei s-a făcut într-o clipă când a simţit că o forţă nevăzută o împiedică să intre în biserică şi deodată şi-a dat seama că este oprită din cauza păcatelor ei. În acest fel, i-a promis Maicii Domnului că dacă o lasă ca să intre, cu smerenie şi cu iertare, îşi va schimba viaţa! Şi s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă i-a luat 17 ani de luptă cu gândurile şi cu aducerile aminte de păcatele făcute, care îşi cereau drepturile. Astfel că, în total, după întoarcerea ei la Dumnezeu, a petrecut 47 de ani în pustie, ca un exemplu pilduitor care ne arată ceea ce înseamnă credinţa şi cum se face pocăinţa, iar în acelaşi timp este nădejdea pentru noi, că oricât de păcătos ar fi devenit un om, există şanse pentru el, deoarece Dumnezeu îl aşteaptă să se întoarcă şi îl învaţă cu multă iubire, modul cum poate ieşi din abisurile adânci ale păcatului şi cum poate ajunge la desăvârşirea smereniei şi ascultării faţă de Voia Lui!
,,Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu”?
Așadar, în Duminica a 5-a din Post, vom afla că textul Evangheliei anunță patima și moartea iminentă a Lui Hristos, pregătindu-ne astfel spre a o celebra cum se cuvine, cu precizarea că textul apostolului de la Evrei (cap. 9, 11-14) amintește de puterea răscumpărătoare a sângelui Lui Hristos, care în concepția semitică reprezintă viața sau sufletul, iar, sângele țapilor și al vițeilor nu era decât o umbră ce prevestea, în Vechiul Testament, sângele vărsat de către Mântuitorul Iisus Hristos pe Cruce. De asemenea, textul Evanghelic, prin atitudinea apostolilor, ne arată modul obișnuit în care noi, oamenii, de cele mai multe ori ne raportăm la Dumnezeu, prin căutarea avantajelor și a privilegiilor și prin ignorarea sacrificiilor pe care viața reală le cere. Dar, Mântuitorul Hristos răstoarnă logica iubirii de putere și de privilegii, arătând că ucenicii Lui trebuie să fie ultimii, prin slujirea care poate duce până la sacrificiul suprem, ceea ce constituie o lecție extrem de dură și mai ales o cerinţă greu de înțeles și de acceptat! Pentru că fiii lui Zevedeu, Iacob și Ioan, vor să aibă putere, importanță, să le fie recunoscută valoarea, să fie aprobați, să nu li se refuze nimic, fiind ispitiți de puterea înțeleasă ca forță, stăpânire și independență absolută. Deci, când Domnul Iisus Hristos le-a vorbit ucenicilor Lui despre vindere, chinuire şi moartea Fiului lui Dumnezeu, ucenicii mergeau în urma Lui, vorbind între dânşii care era mai mare. Cunoscându-le gândurile şi auzind vorbirea lor şoptită, Hristos, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor şi, luându-l în braţe, i-a mustrat pentru cearta lor despre întâietate, folosind copilul drept exemplu (Marcu 9:31-37). Iarăşi, în ultima Lui călătorie la Ierusalim, când Domnul vorbea mai amănunţit despre suferinţa Lui, spunând dinainte că Fiul Omului va fi dat în mâinile păgânilor: „Şi-L vor batjocori şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” – în ceasul acela însemnat şi îngrozitor, când Domnul Slavei vestea umilirea Lui de la urmă, şarpele mândriei a mai ridicat o dată capul şi i-a îndemnat pe doi dintre ucenicii apropiaţi să rostească o întrebare linguşitoare, care părea mai mult o batjocură faţă de marile şi îngrozitoarele suferinţe ale Domnului. Evanghelia vorbeşte despre întâmplarea cea din urmă. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Acestea erau gândurile şi doririle care îi urmăreau pe aceşti doi ucenici, chiar în ajunul sfârşitului cumplit pe care avea să-l îndure Învăţătorul lor! Aceasta este firea omului încântat de slava lumească, vârtoşată şi grosolană, pe care Domnul, Vindecătorul, căuta să o înmoaie şi să o îndumnezeiască! După ce întărise şi tot repetase că „şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi”, această învăţătură a fugii de mărirea şi de slava lumească, după ce dăduse pilda supunerii faţă de Voia lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, după prevestirea cumplită a ultimei Sale umiliri şi suferinţe nedrepte – aceşti doi ucenici ai Săi, care erau dintre cei mai apropiaţi, se osândesc pe ei, prin căutarea răsplătirii şi slavei lor de la Domnul! Gândurile lor zboară de la suferinţele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gândesc numai la slava Lui cea mai dinainte spusă. Ei cer partea leului din această slavă, numai pentru dânşii: să stea unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Domnului, când El va veni să împărăţească! Deci, Domnul nostru dorea ca slăbiciunile niciunuia dintre ucenicii Săi să nu rămână fără să fie scoase la iveală, pentru ca astfel, să poată primi ajutor întreaga omenire. El a venit ca Doctorul şi Izvorul Tămăduirii, mai ales că slăbiciunea omului a fost descoperită prin Apostoli şi, în sfârşit, vindecarea şi puterea lui Hristos se făceau văzute prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus încă o dată pe Apostoli faţă în faţă cu chipul suferinţei Lui şi al Slavei Lui! Dar, pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a fost o ispită la care nu s-au putut împotrivi şi au decăzut pentru că au ales mai întâi slava lumească şi nu au primit suferinţa. Domnul a dorit să smulgă ultima urmă de trândăvire din sufletele ucenicilor Săi, înainte de răstignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferinţă şi slăvire au apăsat cu putere mare asupra sufletelor celor doi şi, prin această apăsare, El a curăţit din sufletele lor ultima rămăşiţă ispititoare a mândriei. Domnul a săvârşit această lucrare duhovnicească asupra sufletelor celor mai iubiţi prieteni ai Săi, atât pentru sănătatea lor, cât şi pentru mântuirea noastră, deoarece Dumnezeu ne învaţă întotdeauna cu multă iubire, modul cum putem ieşi din abisurile adânci ale păcatului şi cum putem ajunge la desăvârşirea smereniei şi ascultării faţă de Voia Lui!
Cuvioasă Maria Egipteanca, roagă-te Stăpânului ca să ne izbăvească de păcate!
În Duminica a 5-a din Post (a Sf. Cuv. Maria Egipteanca), aflăm că viaţa sfintei nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi, fiindcă la ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea lucru, repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă de dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: ,,Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi”. Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu. Mariei Egipteanca i-au trebuit 47 de ani de pustietate, ca să se îmbrace cu o altă «haină», iar, urmarea lui Hristos îi va aduce îndreptare şi mare sfinţenie, iar în acest fel, Ortodoxia îi închină o Duminică în Postul Mare Cuvioasei Maria Egipteanca, pentru ca lumea să înţeleagă dragostea divină şi Sfintele Taine. Aşadar, s untem în Alexandria Egiptului prin veacul al IV-lea, unde o tânără, fiica unor oameni înstăriţi, nu numai că a uitat de Hristos şi morală, ci mai mult s-a luat la întrecere cu satana, aşa că era recunoscută în oraşul întemeiat de Alexandru cel Mare pentru destrăbălarea ei. Dezmăţul tinerilor care nu mai ascultau de sfatul părinţilor era în floare, obrăznicia luase locul bunei cuviinţe, ca şi în zilele noastre, iar distracţiile erotice se ţineau lanţ. În această «mocirlă» subumană se tăvăleau mulţi prin desfrâu, fapt care va atrage urgia lui Dumnezeu peste aceste ţinuturi ce vor cădea în stăpânirea arabilor. După ce Maria Egipteanca frecventase tavernele, ispititorul a îndemnat-o într-o zi să se urce pe o corabie care ducea pelerini la Locurile Sfinte, cu gândul să spurce şi aceste meleaguri. Deci, a ajuns cu multă lume la Ierusalim de Ziua Crucii, şi curioasă de evlavia oamenilor, s-a oprit în pragul Bisericii «Înălţării Sfintei Cruci», dar, îmbulzită de mulţime, totuşi nu putea înainta. Într-un veritabil tablou secvenţial i s-a derulat în faţa ochilor toată viaţa păcătoasă, dar şi amintirile casei părinteşti cu sfaturile bune ale mamei sale. Era lucrarea Duhului Sfânt care suflă acolo unde nimeni nu se mai aşteaptă!
Cu lacrimi, în faţa icoanei Maicii Domnului promite că va lepăda pe «omul cel vechi cuprins de poftele înşelăciunii» şi va lua Crucea, ca toată viaţa să-L slujească pe Domnul Iisus Hristos. O vede pe Fecioara Sfântă care o binecuvântează, îngăduindu-i să sărute Lemnul Crucii pe care a fost răstignit Fiul ei. Avea doar 20 de ani când a lăsat plăcerile lumii şi a făcut pocăinţă în pustiul Iordanului, unde a înfrânt arşiţa, fiarele, păcatul şi duhurile patimilor drăceşti, prin asprimea postului şi multă rugăciune. Aici, de pe malurile Iordanului este zărită de călugărul Zosima, adus de Dumnezeu ca să o Împărtăşească. Ce Taină, Doamne, că minunate sunt lucrurile Tale! Privind cum se depărtează, neatingând pământul, bătrânul cu ochii înlăcrimaţi i-a promis că peste un an de zile va veni în acelaşi loc. Amândoi şi-au ţinut promisiunea. Trupul Sfintei aştepta prohodirea preotului care sosise, şi un leu l-a ajutat să-i pregătească mormânt în nisip, cu Moaşte pentru Veşnicie. Întors la chilia sa din Mânăstirea «Sf. Ioan Botezătorul», cuviosul Zosima a povestit acum 1500 de ani cuprinsul acestei vieţi sfinte! Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: ,,Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre” (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea, nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se lepede total de viaţa lor dinainte, să se lepede chiar de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedem, aşadar, ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în viaţa din pustie petrecută acolo vreme îndelungată şi după care a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor care merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, o adevărată pildă a felului cum trebuie să o rupă unii oameni cu viaţa lor păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeul Care ne învaţă cu multă iubire, modul cum putem ieşi din abisurile adânci ale păcatului şi cum putem ajunge la desăvârşirea smereniei şi ascultării faţă de Voia Lui!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
