În Duminica a doua din Post (a Sf.Ier. Grigorie Palama); Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-3; al Ierarhului: Evrei 7, 26-28; 8, 1-2; Ev. Marcu 2, 1-12 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum); a Ierarhului: Ioan 10, 9-16 (Iisus – Păstorul cel bun), Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română trezeşte în sufletul nostru fiorul duhovnicesc pentru a ne arăta că dreapta credinţă despre care s-a citit în modul deosebit în Duminica întâi din Post (Duminica Ortodoxiei), nu este o credinţă exclusiv teoretică, ci este credinţa prin care creştinul ortodox primeşte lumina Slavei dumnezeieşti şi viaţa veşnică, deoarece mărturisim şi trăim intens dreapta credinţă, ne luminăm sufletul şi ne curăţim de păcate prin pocainţă, post şi faptele bune săvârşite cu milostenie, spre a dobândi mântuirea şi slava vieţii veşnice. Iar, dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinței, pentru ca după ce ne vom scula iarăși, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeași prăpastie a păcatului, căci se vor simți încă urmele pedepsei din ziua care a trecut fără a face un bine! De vreme ce noi, ori aici, ori în viața cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici, decât în acea lume, iar, dacă omul voiește să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic, să avem în vedere faptul că trebuie să nu ne înspăimânte în acea lume pierzării adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu, ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iar aceia care aici trăiesc în desfătari și cu ușurătatea minții și nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă și să se vaiete și să scrâșnească din dinți. De cele mai multe ori, pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră rușine și osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare și îndreptare la Dumnezeu! La Judecătorul cel Dumnezeiesc trebuie să ne uităm pretutindeni și de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai așa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră și le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, și noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puțin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă și nevoi. Aşadar, să chemăm conștiința noastră, ca să ne dea socoteală despre vorbele și faptele, despre gândurile și poftele noastre, deci, să vedem dacă aici toate sunt curate și dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre rușine și spre batjocură, să cercetăm, ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată și ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii, ca să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ceea ce am cheltuit cu fără socotință, să împlinim în alt chip, fiindcă în locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul și milostenia, pentru că Dumnezeu ne arată că în credinţă şi în modul nostru de a acţiona ca oameni credincioşi, ne bucurăm de darul, de milostivirea continuă, cât şi de revelaţia Sa divină!
„Fiule, iertate îţi sunt păcatele. Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ţie îţi poruncesc, a zis El slăbănogului, scoală-te, ridică-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”(Marcu II, 5, 10-11).
Aşadar, de la început să spunem că în Biserică este nevoie de dreaptă credinţă nu pentru a da satisfacţie cuiva, ci pentru că în Biserică ne mântuim prin credinţă, harul Duhului Sfânt şi fapte bune, iar, după cum credem, tot aşa ne comportăm faţă de fraţii noştri creştini, faţă de Dumnezeu şi chiar faţă de noi înşine dacă ne dăm seama că după fapte este apreciată calitatea noastră de om şi de creştin. În funcţie de credinţa dreaptă şi de viaţa conformă credinţei, în funcţie de modul în care urmăm credinţei putem să împlinim destinul adevărat al vieţii noastre. Să ne ducem cu imaginaţia la ţăranul care cultivă şi este convins că sămânţa semănată de el primăvara peste câteva luni va aduce rod – deci, spre a împlini credinţa lui – trebuie pusă într-un sol prielnic, nu în mijlocul străzii, că ea trebuie ferită de capriciile climei de primăvară în răsadniţe sau solarii, că trebuie plantată pe un pământ bun, că trebuie plivită, prăşită şi legată, nu lăsată să crească cu toate buruienile, că trebuie udată, nu lăsată în prada arşiţei verii. Deci, credinţa că mai târziu se va bucura de roade îl face, aşadar, pe ţăran să lucreze într-un anumit fel grădina lui. Şi de modul în care a îngrijit ceea ce a plantat în primăvară depinde rodul în care a crezut. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească, deoarece credinţa condiţionează, dă nădejde şi direcţie comportamentului nostru, iar comportamentul face vădită calitatea credinţei. Noi, cei care ne considerăm credincioşi în Dumnezeu, avem nevoie de o dreaptă credinţă şi de o dreaptă lucrare a credinţei, pentru că suntem convinşi că numai aşa putem să împlinim sensul profund al existenţei noastre, să devenim din ceea ce suntem (chip al lui Dumnezeu), ceea ce trebuie să fim (asemănare a lui Dumnezeu). Sfântul Apostol Iacov le spunea celor ce se lăudau cu credinţa lor, dar care nu aveau fapte: „Arată-mi credinţa să fac fapte şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa” (Iacov, 11, 18). Deci, la Sfânta Liturghie, pentru că este Duminică, intrăm în biserică, aprindem o lumânare, batem genunchiul de pământ şi spunem o rugăciune. În această a doua Duminică din Post, facem pomenirea uneia din cele mai mari personalităţi din istoria Bisericii: Sfântul Grigorie Palama, când auzim prin citirea Sfintei Evanghelii istorisirea vindecării paraliticului din Capernaum şi condiţiile acestei vindecări, pentru că acestea sunt exemple de credinţă, dar mai ales de mod de lucrare a credinţei şi nu întâmplător Biserica le-a prezentat împreună. Spre exemplu, oamenii care purtau pe targă pe slăbănogul din Capernaum credeau că Iisus poate să le vindece bolnavul, dar au şi lucrat în sensul credinţei lor şi L-au urmat pe Hristos până la casa unde Acesta a intrat, au desfăcut acoperişul casei, au coborât pe cel bolnav şi au găsit pe Iisus gata să le vindece bolnavul. Chiar, mai mult, vedem că pe de-o parte, credinţa în puterea de vindecare a lui Iisus Hristos şi modul în care acei oameni l-au căutat pe Iisus sunt date exemplu de Mântuitorul, pe de altă parte, Iisus Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu şi Care deţine puterea de la Tatăl, atât să ierte păcatele (adică să îndrepte infirmităţile sufleteşti ale oamenilor), cât şi puterea de a vindeca bolile fizice. Atunci când le-a văzut credinţa, povesteşte evanghelistul, a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele. Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ţie îţi poruncesc, a zis El slăbănogului, scoală-te, ridică-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”(Marcu II, 5, 10-11), pentru că în felul acesta, Dumnezeu ne arată că în credinţă şi în modul nostru de a acţiona ca oameni credincioşi, ne bucurăm de darul, de milostivirea continuă, cât şi de revelaţia Sa divină!
,,Cu vorba mulţi îl urmează pe Dumnezeu, dar cu obiceiurile fug din faţa lui”!
(Sf. Grigorie Palama)
Desigur, învăţăm, printre altele, că numai în lucrarea credinţei îl simţim pe Dumnezeu aproape şi-I înţelegem în mod autentic prezenţa, dincolo de orice demers raţional sau zgomot al cuvintelor noastre! Numai căutându-L pe Dumnezeu Îl putem găsi, dar căutându-L cu toată fiinţa, căutându-L şi lucrând cu respect faţă de El, în iubire faţă de aproapele şi cu multă responsabilitate, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele şi de destinul nostru! Dumnezeu este peste tot locul şi la tot omul, dacă ne pregătim ochii să-L vedem, dar mai ales este acolo unde lipseşte păcatul, fiindcă Dumnezeu nu aleargă după păcătos, dar acesta îl găseşte îndată ce s-a rupt de păcat.
Sf. Evanghelist ne spune că Iisus predica într-o casă unde multă Iume venise şi purtătorii bolnavului nu au dat din coate ca să ajungă la Iisus, nu au strivit pe ceilalţi ca să-şi vindece bolnavul lor, ci urcându-se pe casă, l-au coborât în faţa lui Iisus. Prin urmare, lucrarea credinţei adevărate implică delicateţe omenească, iubire, dar şi risc permanent! Credinţa şi faptele credinţei, săvârşite atât în condiţii favorabile, cât şi în cele în care riscul şi jertfa de sine fac parte integrantă din modul de a acţiona ca oameni credincioşi, ne asigură dubla vindecare: de patimile sufleteşti şi de patimile trupeşti. Să nu trecem prea uşor peste faptul că Sfântul Grigorie Palama se înscrie pe aceeaşi linie a renunţării şi a jertfirii de sine pentru credinţă, mai ales că el a fost totodată şi un mare teolog care, putem spune fără teama de a greşi, a dat o ultimă sinteză teologiei ortodoxe. El s-a născut în Constantinopol în 1296, iar, părinţii săi se trăgeau din Asia Mică. Să amintim că tatăl Sfântului Grigorie era senator, consilier al împăratului Andronic II Paleologul şi profesor al prinţului moştenitor. El a murit de tânăr, lăsând în urmă 5 copii, cel mai mare fiind Grigorie, în vârstă de 7 ani pe atunci. Iar, tatăl Sfântului Grigorie Palama avea o viaţă cu preocupări spirituale deosebite, iar ca un exemplu revelator, într-o şedinţă a Senatului, fiind întrebat de către împărat despre o problemă de stat, acela nu a auzit întrebarea, dat fiind că era cufundat în rugăciunea minţii. Ştiind râvna şi evlavia consilierului său şi respectând rugăciunea acestuia, împăratul se abţine să-l mai consulte pe moment în legătură cu acea problem! Aceasta, în ciuda crizei politice prin care Imperiul Bizantin trecea în secolul al XlV-lea, deoarece, din punct de vedere cultural epoca Paleologilor a fost un „secol al luminilor” pentru lumea bizantină. Sfântul Grigorie şi-a făcut studiile în mediul acesta şi la curtea împăratului, unde a studiat logica, fizica, retorica, filosofia platonică, dar mai ales pe Aristotel. Intrat în contact cu călugării din Muntele Athos care veneau să se închine în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol, se spune că în felul acesta, preocupările duhovniceşti pe care le avea din familie cresc şi aşa se face că la vârsta de 20 de ani tânărul Grigorie părăseşte Constantinopolul şi, împreună cu doi dintre fraţii săi, merge în Muntele Athos şi începe viaţa monahală aproape de Mânăstirea Vatoped, sub îndrumarea unui bătrân călugăr numit Nicodim. La scurt timp, Teodosie, unul dintre fraţii săi, moare. Curând după aceea moare şi maestrul său, iar, din cauză că locul în care se afla era expus mai mult piraţilor, Sfântul Grigorie merge în sudul peninsulei Athos, în Mănăstirea Marea Lavră. După câţiva ani, intenţionează împreună cu un grup de călugări să meargă la Muntele Sinai. La Tesalonic însă, intră într-un cerc spiritual, animat de Isidor, viitor patriarh ecumenic. La vârsta de 30 de ani, Sfântul Grigorie este hirotonit preot (1326) şi fondează aproape de Veria un schit cu o şcoală, unde timp de cinci ani practică o asceză foarte riguroasă: cinci zile din săptămână rămânea într-o izolare completă, venind în mijlocul fraţilor sâmbăta şi duminica, spre a săvârşi Sfânta Liturghie şi a sta de vorbă cu fraţii. Între timp moare mama sa la Constantinopol şi tânărul preot merge în capitală, de unde se întoarce cu două dintre surorile lui, călugăriţe deja, pe care le stabileşte într-o mănăstire din Veria. În anul 1331 revine la Marea Lavră Sfântul Sava şi ajunge stareţ la Mănăstirea Esfigmenu (1355-1336). În 1347 este sfinţit arhiepiscop al Tesalonicului, unde şi moare în 1359. În anul 1368 a fost canonizat sfânt. Sfântul Grigorie scoate în evidenţă credinţa ortodoxă potrivit căreia Dumnezeu nu este o esenţă abstractă, ci o persoană. De aceea cunoaşterea Lui are un cu totul alt caracter decât cunoaşterea ştiinţifică. Făcând distincţie între natura lui Dumnezeu şi lucrările Lui necreate, Sfântul Grigorie Palama afirmă cunoaşterea directă a lui Dumnezeu prin harul pe care Dumnezeu ni-l împărtăşeşte, har care este o lucrare, o energie necreată a lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este o integrare a omului cu toată fiinţa lui în intimitatea creată prin iubire şi har între om şi Dumnezeu. Dumnezeu, ca o existenţă personală, prin har se face simţit, iar cunoaşterea Lui începe cu răspunsul dat de fiecare om Celui care ne-a iubit mai întâi şi s-a jertfit pentru noi! Dumnezeu ne solicită pe fiecare din noi potrivit puterilor noastre şi se lasă cunoscut în efortul pe care fiecare din noi îl dă solicitării lui Dumnezeu, iar, Sfintele Taine constituie modalitatea prin care în chip obişnuit ne cheamă la El, în care ne împărtăşeşte harul Său şi prin care ne solicită răspunsul, pentru că în felul acesta, Dumnezeu ne arată că în credinţă şi în modul nostru de a acţiona ca oameni credincioşi, ne bucurăm de darul, de milostivirea continuă, cât şi de revelaţia Sa divină!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
