Avancronică editorială la volumul „Eu seamăn cu lumea” (Argonaut spre eternitate) de Vasile Ponea

228

Interviurile domnului Vasile Ponea sunt (şi reprezintă) o provocare. Nu pentru cititor, ci pentru literatura română de azi în întregul ei.

Ispitindu-şi invitaţii la dialog autotranscendent şi autoidentitar, întrebătorul şi nedumeritorul iscoditor al veacului său caută a-şi afla locul şi vârsta în propria-i epocă, fie paradigmatic şi/sau sintagmatic. Tânăr spiritual şi neliniştit cugetător asupra mediilor literare, autorul cărţii de faţă desenează un model pe traseul Brâncuşi – Grigurcu – Popescu-Brădiceni – Lazăr Popescu, de receptare a valorilor cultural-artistice, de consacrare a lor pe criterii de înţelegere şi interpretare transmutante ci nu încremenite.
Cei atraşi de publicistul intersubiectiv şi introbiectiv în plasa textului purtător al informaţiilor solicitate sunt evident nişte iniţiaţi… exoterici; adică aceşti doctrinari nu se feresc să ia atitudine, deseori dură, intransigentă, cum, de altfel, se şi cuvine. Demersul lui Vasile Ponea se vrea decodeur, penetrant, diseminant, neuitând că are mereu în vedere plaja consumatorilor de asemenea comunicări esenţiale, dar transparente.
Îşi asigură distanţa regulamentară, fie mordantă, fie incredulă, fie vehementă, fie ironică şi reuşeşte să extragă de la „bieţii nemuritori” ai Gorjului contemporan columnişti adevăruri fundamentale şi în genere… interzise. Prin urmare, lectura interviurilor va fi captivantă, chiar surescitantă, generatoare de frustrări (pentru postmodernişti bănuiesc), dar domnul Vasile Ponea nici că se sinchiseşte; îşi vede neclintit de treabă şi bine face, căci altfel cum s-ar mai produce revoluţia, salvarea literaturii actuale? Sau cum altfel s-ar desăvârşi dacă, din Târgu-Jiu lui Constantin Brâncuşi, n-ar fi plecat în ţară semnalele clare ale columnismului, transmodernismului şi, mai încoace, metamodernismului?
În „critică” Vasile Ponea practică „întâmpinarea” fie ea şi uneori accentuat aspră, sinceră până la a amenda aspectele neplăcute, deficienţele estetice etc, dar de cele mai multe ori ontologic-axiologică, generoasă, absorbantă, reinventatoare.
Aşa se face că gusturile „hermeneutului” şi „poeticianului”, de nevoie şi de circumstanţă, se îndreaptă spre autorii defavorizaţi, oarecum ignoraţi, gestul său fiind nu atât complementar cât reparatoriu şi recuperatoriu, alternativ cu fermitate moral-volitivă şi, în subsidiar, vindicativ-compensatoriu.
Vasile Ponea nu se lasă intimidat de aşa-zişii monştrii sacri” (Simion, Manolescu, Grigurcu, Negrici, Ştefănescu) şi, (ne)călcându-le pe urme, se bazează pe propria-i intuiţie (profundă, n.m. I.P.B.) pe propriu-i orizont arhitextual (deschis), consemnând, pe spese personale, impresii post-lecturale, izbutind analize pertinente şi formulând aprecieri (majoritatea în volum), de bun simţ, însă argumentate, motivate coerent şi semnificativ.
Astfel, Vasile Ponea devine, cu sau fără program declarat, conştientizat, un adept al unei poetici a (re)citirii, în termenii teoretizaţi de alţii dar îmblânziţi de dânsul reverberant. E o modalitate pe calea căreia „criticul” se umanizează, fără a-şi compromite autoritatea învederată socio-cultural; vehiculează un (meta)limbaj apropiat de cărţile comentate, capabil să se încrucişeze cu mesajele scurtcircuitate către memoria şi inteligenţa sa de atent explorator argonautic şi metaalchimist. Dintre scriitorii „columnişti” cronicăriţi, între timp, câţiva au trecut în lumea umbrelor. Cu atât mai emoţionante, ni se înfăţişează rândurile, dedicate lor, cu durere şi respect, de Vasile Ponea, inimosul redactor şef al „Caietelor Columna”, reflexivului poet mereu aplecat asupra unor gânduri, întrebări, sensuri, semne, simboluri, arhetipuri, rostiri etc.
*
Compartimentându-şi cartea de faţă în trei secţiuni, Vasile Ponea se manifestă transdisciplinar căci în zeci de pagini găseşte „similitudini” doctrinare pe care autorul le comentează eficient, căutând, ţintind, cu benefică încăpăţânare nucleul stabil şi constelaţiile transdialectice, terţinclusive, proiecţioniste.
Plaja reflecţiei, una ironică, dar şi autoironică, te intrigă salutar, iar asimilarea organică a unor mai mari modele îi înlesneşte contactul cu scriitorii contemporani risipiţi «care-cum», încoace şi încolo, într-o realitate românească în degringoladă, pentru care se pregăteşte un „zdravăn” (?!) proces de deznaţionalizare şi de dărâmare a idolilor ei (Eminescu, Brâncuşi, Eliade, Mihai I, Antonescu, Ceauşescu ş.a.).
De aceea cred eu că volumul fericit intitulat „Eu seamăn cu Lumea” (Argonaut spre Eternitate) este necesar şi, înainte de toate, paradoxist şi problematizant, distribuit pe trei paliere autodenunţate, transfocate, sfios şi nu prea, ci mai degrabă cronicăresc, cărturăreşte, cu energie şi vocaţie de argonaut spre eternitate, aşezând pietre şi cruci de hotar între discursuri şi metalogosuri motivate filozofic şi epistemologic.
Cele trei niveluri sunt: cultura, civilizaţia, modernitatea şi pe ele Vasile Ponea îşi grefează cu sârguinţă (şi strălucire pe alocuri) introspecţiile fugare, reveriile transgresive menite să aducă un plus de lumină în „însoritul regat” al literaturii gorjene şi columniste, în cel al literaturii române…
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here