Arta Bonsaiului

Într-o definiţie complexă „Bonsaiul” este arta şi ştiinţa de-a creşte arbori şi plante miniaturali, prin creşterea acestora forţată în spaţii mult mai restrânse decât sunt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin conducerea şi tăierea adecvată a ramurilor şi prin hrănirea minimală cu apă şi îngrăşăminte. În traducerea japoneză „bon” – este ghiveci iar „sai” – plantă şi este folosită în toate limbile lumii (plantă de ghiveci). Tot în cultura japoneză, această artă avea altă denumire şi anume „pun-sai” care însemna creşterea „unei specii de copac într-o ţară”. De fapt, denumirea de „Bonsai” îşi are originea în China, aceasta fiind o artă veche, care a fost transmisă şi altor popoare ale lumii (Japonia, India, Koreea, etc.).

Multă lume face o confuzie destul de gravă, considerând „Bonsaiul” o simplă plăntuţă.

Nu există specia „Bonsai”, ci aici, în această „artă” se folosesc diferite specii de arbori şi arbuşti, care sunt supuse să trăiască într-un mediu de viaţă diferit de cel natural.

Bonsaii în general au o creştere lentă, pornesc de la 5 cm şi pot ajunge chiar la 1,5 m înălţime.

Se înmulţesc prin seminţe, ramuri tinere şi lăstari noi, iar menţinerea lor la o înălţime pitică (minionă) se realizează prin tunderi repetate ale ramurilor şi rădăcinilor, prin transvazări succesive şi dirijări.

„Un bonsai, un recipient şi solul în care este fixat (independent de natuă) reprezintă o entitate, rezultând de aici sintagma „cerul şi pământul într-un vas”. De aceea o bună perioadă de timp se spunea că „Bonsaiul” nu trebuia plantat în mijlocul vasului, deoarece, aici este locul unde se întâlneşte „cerul cu pământul”, „Raiul cu Iadul” şi nimic nu poate să-l ocupe.

Din punct de vedere estetic, ca să arate perfect un bonsai trebuie să fie identic cu planta mamă, care trăieşte în mediu natural, chiar dacă el are trunchiul, ramurile şi frunzele la imensiuni mult mai mici. Orice plantă poate să ia forma unui „Bonsai”, doar că aceasta va trebui să se obişnuiască cu modul de viaţă din ghiveci. Chinezii şi japonezii folosesc în amenajările peisagere, diferite specii de plante, cele mai folosite sunt: Azaleea, Bambus, Camellia, Prun, Pin şi multe altele. După mii de ani în care chinezii şi japonezii au practicat această artă, lăsând-o mai departe la următoarele generaţii, au ajuns acum să creeze peisaje întregi în miniatură, arătând şi cele mai mici detalii ale unei grădidi sau ale unui parc. (Va urma)