Cu „Gânduri răsgândite” Vasile Ponea chiar începe să se exprime transmodernist. Ca şi Andrei Pleşu, se transformă în scriitor moralist, ori ca şi Pascal meditează asupra divinităţii din cerul care nu coboară pentru că urcăm noi la el.
Autorul acestei de a X-a cărţi pare să închidă cercul hermeneutic al propriei condiţii creatoare căci primul volum, de poeme, se numise „Gânduri răstignite”. Următoarele, cu vădită tentă filosofică, încercau să scoată cuvintele din monotonia-le cotidiană, din vinovăţia inevitabilei lor arbitrarietăţi lingvistice. Dar fără tăgadă, Vasile Ponea înclină a-şi safiriza reflecţiile ontologice şi axiologice, ba şi pe cele teleologice şi teologice. De ce oare? Iată o întrebare dificilă? Dar columnistul din prima linie, devenită deja clasică, ne oferă nu unul ci un „ghem” întreg de răspunsuri, ba chiar încă „un tablou de intersecţii”.
Structurată în şapte capitole: Morale / Filosofice / Socio-Politice / Ironice / Cu tentă religioasă / Diverse / Poeme, noua carte vehiculează conceptul de răzgândire ca echivalent al întoarcerii în eul cugetător cu scopul limpezirii maximei ce urmează a lua calea livrescă şi a se insinua pe sub pielea şi în mintea cititorului, evident unul cu predispoziţie spre relectură şi capacitate de autocontrol şi de asimilare corectă a noţiunilor, căci odată introduse în athanorul alchimistului vor vaporiza mult râvnitele esenţe cristalo-grafice.
În secţiunea I (Morale), Vasile Ponea pledează pentru îmbogăţirea spiritului dotat nativ însă prin învăţătură. Vine cu ipoteza, întrutotul verosimilă, că doar dacă te situezi mai presus de tine însuţi (adică dacă te autotranscenzi –n.m,) poţi ca om înţelege adevăratul sens al lucrurilor.
Subscriind că, da, cărţile sunt testamentul omenirii, adaug în algoritmizata, –mi prefaţă că Vasile Ponea este în aceeaşi paradigmă ca ecrivain în genul acesta sentenţios ca Gheorghe Grigurcu ori Constantin Brâncuşi şi George Drăghescu. Cioranizând pe alocuri îşi recalibrează vocea interiorităţii la comandamentele, angajamentele, imperativele actualităţii. Ancorat într-o realitate tranzitorie, auctorialitatea-i reflexivă se comportă cu o dezinvoltură vizionară (vaticinară, dar şi catharhică-satirică).
Preocupat de etica (trans)personală, dar şi de estetică pe cont propriu (intuitiv-obiectivă), colegul meu de redacţie la Caietele COLUMNA (unde e redactor-şef cu sau fără voie n.m.) decretează axiomatic: „Iubirea adevărată e precum floarea de stâncă în libertatea abisurilor” şi „conştiinţa nu este influenţată de nicio lege socială”, dar şi mai ales că atunci „când cuvântul va fi totuna cu fapta societatea se va schimba radical” sau că „Poezia te biografiază, te deconspiră şi îţi arată copilul din tine cât mai există”; şi tot „poezia se simte când vine de sus sau când este meşteşugită. Ea se ratează prin sufocarea singurătăţilor” lăsându-şi deci singurătatea să se …literaturizeze, să se instituie ca suverană în teritoriul unei transretorici deconvenţionalizate şi al unei serii variate de transvalori. Vasile Ponea se vădeşte un autentic ideolog al epocii sale afirmând; cu emoţie şi profunzime, cu vibraţie şi echilibru, cu autoritate şi inteligenţă, fel de fel de „concluzii” fundamentale, extracţii transculturale şi totodată transumaniste, în zona de transaparenţă a „spuselor” definitive: „Simt amintirea ca pe o dobândire de sine, ce-mi generează o existenţă creatoare”.
Ilustrată cu inventivele grafici ale lui Florin Hutium, noua culegere hermeneutică a lui Vasile Ponea transgresează violent sau blând cotidianul curent cu tentă … educaţională ori (re)modelatoare, lăsând pe traseul către el <<urme>> înalte şi adânci ca-n ”Parentezele” argheziene.
Iată cum sună o „filosofică” „Tristeţea nu se statorniceşte la înţelepţi” şi asta fiindcă „Înţeleptul are finalitate la toate cele ce intreprinde”. Intertextualizându-l pe Homer – mai exact pe Achile – conchide: ”cu o viaţă scurtă de erou sau martir- poţi obţine o slavă veşnică”.
Sau precum Marcuse edictează că „în toate domeniile, omul vrea să ajungă pe culmi, iar, când ajunge în preajmă, vede marea prăpastie a necunoaşterii”. Cu asemenea „aburi” răsuflaţi în faţa oglinzilor şi apoi stenografiaţi în „transcripturi” din (meta)conştiinţă, Vasile Ponea rămâne o conştiinţă columnistă în arealul literaturii române. Nu în van criticul Gheorghe Grigurcu i-a dedicat recent una din succintele sale cronici din „România literară”.
“Gânduri răsgândite” e o carte de maturitate, de sinteză, de sinergetice eforturi spre rostirea apolinică, bogată în elemente ameţitoare ori incandescente, cu un relief al unui imaginar (şi al unui transimaginar) accesibil, deşi distanţat; temperamental deşi autocenzurat.
