Intrarea României în concertul european nu trebuie să se producă la modul mimetic, fără „împământenirea” schimbărilor și reformelor, ci prin protejarea identității proprii și a spiritului național: „[…] bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. Şi de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea.
Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: pe de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare.
Acum când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Opere, XII, 1985, p. 431).
Așadar, nu introducerea mimetică a unor „forme fără fond”, ci „conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestuia contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431).
Iar dezvoltarea națiunii noastre, prioritară, desigur, și „determinantă”, nu trebuie să înăbușe afirmarea celorlalte naționalități conlocuitoare: „Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare” (Op. cit., p. 444).
„Totul trebuie dacizat” = totul trebuie adecvat la realitățile românești
Se cunoaște teoria eminesciană a „păturii superpuse” – „un fel de sediment de pungași de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și patriotism.” – față în față cu „rasa română”. Aceasta, sedimentată de-a lungul unei vitrege istorii, a ajuns prin diferite stratageme și viclenii să pună mâna pe averile țării și să dețină controlul administrativ, funcționăresc, politic. Nu e vorba de „elementele asimilate pe deplin de rasa română”, care acționează instinctiv odată cu ea, ci de o „seminție dominantă”, de o clasă străină de popor, care „s-a românizat repede-repede” , de la fanarioți încoace, adusă la putere când de Rusia, când de alianța austro-ungară. Dacă la 1700 în Țările Române învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă, la 1821 se înregistrează reacțiunea elementului autohton mergând biruitoare până la 1866, când învinge din nou „elementul imigrat”, prin aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor Dunărene : „Toată spuma asta de fanarioți novisimi, cari s-au pripășit în țară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluțiune, demagogia României.” De aceea, crede poetul, țara trebuie scoasă din ghearele acestea cosmopolite și alogene, ce se bucură de „sprijin străin”, și redată românilor, totul trebuie dacizat, adică starea de românitate trebuie restabilită:
„Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni cu-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul și lipsiți de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acum-nainte.”( [Distinguendum est], „Timpul”, 29 iulie 1881).
La populația istorică – scrie Eminescu – de întâlnit mai peste tot, „îndeosebi la Câmpulung, la Târgoviște, la Târgu-Jiului ș.a.m.d.”, s-a adăugat „un element etnic cu totul nou și hibrid care ne-au furnizat generația actuală de guvernanți”, urmași ai „bulgăroilor cu ceafa groasă” și ai „grecoteilor cu nas subțire”, în general o „greco-bulgărime” decrepită declarată română în numele nației, cu o ipocrizie de incriminat (Scrisoarea III). Așadar, asimilarea etnică a acestor „venetici” nu a avut loc, iar „caracadele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie, oricât ne-am sili, nu putem corci stejar.” (Distinguendum est).
Distingând acest adevăr istoric pe baza unei teorii sociologice nu neapărat naționaliste, Eminescu observa, de fapt, o stare de lucruri, care va fi exacerbată politic în perioada dintre cele două războaie mondiale, când politica se va scrie cu asasinate politice și cu uneltele dictaturii regale și antonesciene.
Poetul găsește toate programele politice ale vremii sale „pompoase liste de făgăduinţe şi de vorbe mari […], „izvoade de fericire promise şi pururea neîmplinite, cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri” (Opere, XI, 1984, p. 17), cerând reducerea „postulantismului”, a politizării excesive a statului, simplificarea administrației, reducerea birocrației, promovarea competenței profesionale, răspundere civică, – totul conform cu tradițiile și cu stadiul dezvoltării noastre sociale de atunci. Pe deasupra, se cere „un viu sentiment de stat”, „o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale care sunt şi trebuie să fie armonizabile”, „patriotism luminat mai presus de tendinţe înguste”.
Căci „O ţară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a ţării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare” (Opere, XII, 1985, p. 291).
(Va urma)
Zenovie Cârlugea
