Prizonieratul 2
Folosirea prizonierilor de război ca mână de lucru în economia sovietică
Principiile utilizării prizonierilor de război ca mână de lucru în URSS au fost stabilite prin „Regulamentul cu privire la prizonierii de război”, pus în aplicare la 1 iulie 1941. Prin acest document, era prevăzut că: „soldații și subofițerii, prizonieri de război pot fi angrenați în activități de muncă atât în lagăr, cât și în afara lagărului, în industria și agricultura URSS, în baza unor reguli speciale, elaborate de Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate”. Prizonierii de război, angrenați în activități de producție în economia sovietică, intrau sub incidența legislației sovietice cu privire la protecția muncii și erau retribuiți conform unor principii stabilite de Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate. Din salariul prizonierului de război erau reținute cheltuielile pentru întreținerea sa. Spațiul de locuit și întreținerea acestuia erau asigurate pe cheltuiala agentului economic pentru care prizonierul de război muncea. Era interzisă utilizarea prizonierilor de război la munci în folosul personal al angajaților administrațiilor lagărelor. Potrivit istoricului rus, M. Kolerov, „în realitate, munca prizonierilor de război nici pe departe nu se înscria în limitele acestor prevederi”. În primele luni după declanșarea ostilităților pe Frontul de Est (iunie 1941), problema folosirii prizonierilor de război ca mână de lucru nu s-a aflat în atenția autorităților sovietice, fapt determinat de înfrângerile militare ale Armatei Roșii și de numărul redus al prizonierilor de război capturați de trupele sovietice. Prizonierii de război au fost implicați, cu precădere, în acțiunile de propagandă organizate de aparatul politic sau de contraspionajul serviciilor speciale sovietice. Munca primilor prizonieri se limita la lucrări de amenajare a lagărelor sau la diverse alte acțiuni pe plan local, organizate, de regulă, de către comandanții de lagăre.Abia la 3 august 1942, cu ocazia aprobării Regulamentului de funcționare a Direcției generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, din cadrul NKVD al URSS, de către S.N. Kruglov, adjunct al comisarului poporului pentru afacerile interne, pentru prima oară, în cadrul Direcției a fost creată Secția de organizare și producție, care urma să dirijeze procesul de utilizare a prizonierilor de război ca mână de lucru în economia sovietică. Potrivit acestui document, Secția de organizare și producție avea sarcina „(…) să asigure utilizarea prizonierilor de război, a persoanelor civile internate și a contingentului special [militari sovietici care fuseseră prizonieri] ca mână de lucru în industrie, în transport și în agricultură; să dirijeze activitatea de producție a lagărelor, să verifice respectarea contractelor [de muncă] încheiate între lagăre și agenții economici; să elaboreze diverse modalități de evidență și de gestiune a utilizării muncii deținuților, să supravegheze procesul general de folosire la munci a prizonierilor de război, a persoanelor civile internate și a contingentului special”.La începutul anului 1942 existau șase lagăre pentru prizonieri de război. Lipsa acută a forței de muncă în economia URSS, cauzată de ampla mobilizare în armată, în primele luni de război, de cedarea, pentru moment, a unor teritorii întinse și foarte dens populate din partea europeană a URSS, precum și deplasarea spre est a centrului de greutate a industriei sovietice prin evacuarea unor mari întreprinderi, dar, mai ales, prin pierderea unor zone de interes strategic pentru sectorul energetic (ocuparea de către trupele inamice a Bazinului carbonifer Donbass și blocarea căilor de acces terestre către Caucaz) au determinat schimbarea atitudinii conducerii sovietice față de prizonierii de război. La 8/13 ianuarie 1942, a fost emis Ordinul circular nr. 5 al NKVD al URSS privind folosirea tuturor prizonierilor de război apți de muncă – din Lagărele de la Spasski-Zavod și de la Elabuga – la activități din industrie, prin care se dispunea folosirea lor ca mână de lucru la minele din Bazinul carbonifer Karaganda. Prizonierii din Lagărul de la Aktiubinsk și cei transferați aici din Lagărul de la Temnikov urmau să fie folosiți la minele de nichel de la Kimpersai. Al treilea mare șantier pentru prizonierii de război a fost organizat la exploatările forestiere din cadrul coloniei de reeducare prin muncă de la Unja, din regiunea Gorki.
Transferul celor 1 339 de prizonieri de război români, dar și al prizonierilor proveniți din celelalte armate care luptau pe Frontul de Est, spre a fi folosiți la munci, la exploatările forestiere din zona Unja, s-a încheiat cu un eșec. Din cei 2 500 de prizonieri prezenți, după primele trei luni, 600 de persoane au decedat și 1 500 sufereau de distrofie în formă gravă. Drept consecință, Lagărul de la Unja „a fost închis, iar ceilalți prizonieri apți de muncă au fost transferați în Lagărul de la stația de cale ferată Basianovskaia, [care a fost] reînființat”. O situație similară s-a înregistrat și în Lagărul de la Aktiubinsk. O nouă tentativă de organizare a muncii prizonierilor de război în economia sovietică a fost întreprinsă în mai 1942, în baza Hotărârii nr. 1 709 s, din 6 mai 1942, a Comitetului de Stat al Apărării. prin care a dispus organizarea și concentrarea în Lagărul de la Monetnaia și Losinîi, regiunea Sverdlovsk, a 2 000 de prizonieri de război, printre care și români, precum și extinderea Lagărului de la stația de cale ferată Basianovskaia. În pofida prevederilor concrete ale ordinului referitoare la echipare, la acordarea de asistență medicală și la asigurarea hranei, până la sfârșitul anului 1942, în rândul prizonierilor de război din aceste două lagăre s-a înregistrat o rată extrem de înaltă a mortalității. În urma unor cercetări amănunțite privind prezența prizonierilor de război în zona Munților Ural, istoricii ruși, V.P. Motrevici și N.V. Surjikova, precizează că, până la sfârșitul anului 1942, aproape jumătate din cei prezenți la exploatările de turbă au decedat din cauza distrofiei sau hipotermiei, mai exact, a subnutriției și a lipsei hainelor călduroase. În a doua jumătate a anului 1942, Direcția generală pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, din cadrul NKVD al URSS, a creat noi lagăre de producție: Lagărul nr. 89, de la Kozlovka, stația de cale ferată Tiurlema (RSSA Ciuvașă), pentru construcția șoselei Gorki-Kazan, Lagărul nr. 64, de la Morșansk, regiunea Tambov, pentru exploatările de turbă, Lagărul nr. 75, de la Riabovo, pentru extracția turbei, Lagărul nr. 95, de la Kîștîm, regiunea Celiabinsk, pentru fabricile de producere a materialelor de construcții. Prin Directiva nr. 28/7 309, din 17 iulie 1942, a Direcției generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, comisiile medicale de muncă ale administrațiilor lagărelor au fost obligate să efectueze un consult medical lunar, pentru stabilirea capacității de muncă a fiecărui prizonier de război. În urma acestui control, fiecare militar străin, prizonier de război, era repartizat într-una din cele patru categorii de capacitate de muncă, ce presupuneau norme de muncă diferite. Din cei 17 459 prizonieri de război, preluați de la unitățile Armatei Roșii, până la 1 septembrie 1942, în lagărele de producție erau deținute doar 8 330 persoane, iar 5 158 persoane (29,5%) au decedat. Penuria alimentară nu a reprezentat singurul motiv al eșecului organizării procesului de utilizare la munci a prizonierilor de război. În opinia istoricilor ruși, în mai multe lagăre, prizonierii de război nu au fost repartizați la munci, potrivit capacității de muncă stabilite în urma controlului medical. De asemenea, organizarea deficitară a procesului de producție a cauzat numeroase întreruperi ale acestuia. Prizonierii de război nu dispuneau de unelte sau echipament special, iar locul de muncă se afla la distanțe mari de lagăr, fapt care determina un consum excesiv de energie și timp. La 2 ianuarie 1943, NKVD al URSS a emis Ordinul nr. 001, care prevedea organizarea unui lagăr în regiunea Moscova, cu o capacitate de 8 000 de oameni. Din cele expuse mai sus, se poate trage concluzia că în folosirea prizonierilor de război ca mână de lucru în economia URSS, în primul an și jumătate de război, au existat dificultăți majore. Lipsa unor condiții elementare de viață în lagărele de producție, improvizate în grabă, insuficiența produselor alimentare și ziua de muncă istovitoare (de 12 ore) au dus la deteriorarea stării fizice și la creșterea ratei mortalității în rândul prizonierilor de război.La 1 august 1943, în cele 16 lagăre de producție ale NKVD al URSS, erau deținuți 41 296 prizonieri de război, din care, la munci, erau folosite doar 18 830 persoane (45,6%), după cum urmează: 6 755 persoane pentru munca în producție și 9 015 persoane pentru munci în interiorul lagărelor. Pentru perioada dintre sfârșitul anului 1943 și începutul anului 1944, prizonierii de război români erau, practic, prezenți în toate cele 16 lagăre de producție ale Direcției generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate. Militarii români erau majoritari în Lagărul nr. 75 de la Riabovo (extracția turbei), Lagărul nr. 93 de la Tiumeni (exploatări forestiere), Lagărul nr. 99 de la Spasski-Zavod (industria carboniferă), aveau o pondere semnificativă în totalul forței de muncă în Lagărul nr. 68 de la Potanino, în Lagărul nr. 84 de la Asbest și în Lagărul nr. 108 de la Beketovka. Deși erau scutiți de obligația de a presta munci fizice, unii ofițeri români nu s-au eschivat de la executarea lucrărilor în gospodăriile auxiliare ale lagărelor. În anul 1944, utilizarea forței de muncă a prizonierilor de război în economia sovietică dobândise o amploare foarte mare. La 1 aprilie 1944, în economia sovietică erau angrenați 31 979 prizonieri de război, iar la 19 iunie 1944, 82 704 prizonieri de război (industria carboniferă: 8 197 persoane; șantierele NKVD al URSS: 13 600 persoane; industria materialelor de construcții: 6 924 persoane; construcția de lagăre ale NKVD: 7 238 persoane; industria constructoare de mașini grele: 5 178 persoane; lucrări agricole: 3 196 persoane; construcția de avioane: 2 000 persoane; etc.).Prin Directiva nr. 28 din 28 aprilie 1945, NKVD al URSS a ordonat crearea unor comisii speciale în vederea atestării meseriilor pentru persoanele care nu dispuneau de un document care să le confirme ocupația. Administrațiile lagărelor și agenții economici erau obligați să folosească specialiști din rândul prizonierilor de război doar pentru activități conforme pregătirii lor profesionale, să le ofere cel mai bun echipament, să le asigure condiții de locuit în spații mai bine amenajate și să manifeste un interes sporit față de propunerile lor privind raționalizarea și perfecționarea procesului de producție. În condițiile în care unele meserii nu își aveau aplicare în zona de detenție, posesorii acestora trebuiau transferați în alte lagăre potrivit pregătirii lor profesionale. În foarte multe lagăre, în procesul de producție, erau angrenați doar jumătate dintre prizonieri de război, ceilalți efectuând munci în interiorul lagărului (gospodăria auxiliară, atelierele de cizmărie, croitorie, tâmplărie, tinichigerie, reparația clădirilor) sau nefiind scoși la munci din cauza absenței escortei. În plus, productivitatea muncii avea de suferit din cauza refuzului agenților economici de a oferi suplimentul de hrană pentru îndeplinirea și depășirea normei de lucru, de a asigura cazarmament și echipament de lucru pentru prizonierii de război din producție, de a furniza la timp combustibilul necesar etc. La începutul anului 1945, numărul prizonierilor de război angrenați în procesul de producție a crescut în mod substanțial, fenomenul fiind determinat nu de îmbunătățirea stării lor fizice, ci de creșterea fluxului de militari străini luați prizonieri de trupele sovietice, aflate în ofensivă. Conform notei informative a lui L.P. Beria, din 5 decembrie 1944, privind efectivele de prizonieri de război din acel moment, în lagărele NKVD al URSS se aflau 680 921 prizonieri de război, din care 435 388 persoane munceau în diverse domenii ale economiei sovietice. Ceilalți 245 533 prizonieri de război erau încadrați în următoarele categorii: bolnavi, epuizați și invalizi. Folosirea la munci a prizonierilor de război a căpătat un caracter de masă, dar cu un randament scăzut, din cauza organizării deficitare a procesului de producție, a regimului alimentar, a asistenței medicale și a regimului de detenție. Conform unei note informative a Direcției generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, la 1 martie 1945, în URSS erau deținuți 106 482 prizonieri de război români, din care 79 180 persoane (74%) erau concentrate în lagărele NKVD din zonele industriale sovietice: Donbass, Ural, regiunile Sverdlovsk, Celiabinsk, Zaporojie, exploatările de turbă din regiunea Ivanovo, șantierele de la Stalingrad, Astrahan, Dnepropetrovsk, Kiev, Odessa, portul de la Sevastopol, șantierele navale de la Nikolaev etc. Prezența lor în lagărele care furnizau forța de muncă pentru agenții economici atestă faptul că, la începutul anului 1945, cea mai mare parte a prizonierilor de război români era utilizată ca mână de lucru în cele mai importante obiective din industria sovietică. În prima jumătate a anului 1945, conducerea sovietică a întreprins o serie de acțiuni în vederea perfecționării sistemului de utilizare a prizonierilor de război în producție. Pentru creșterea productivității muncii, s-a procedat la organizarea prizonierilor de război în unități de tip militar. Brigăzile de muncă au fost înlocuite cu grupe, plutoane, companii, batalioane, iar șefii de barăci au devenit comandanți ai acestor subunități, fapt ce a permis introducerea unei discipline de muncă severe și utilizarea la maximum a efectivului de resurse umane disponibil. Prizonierii de război care îndeplineau sau depășeau normele de muncă în industria carboniferă primeau prime în bani. Au fost înăsprite sancțiunile aplicate prizonierilor de război care nu îndeplineau normele stabilite pentru diverse lucrări. Prin Ordinul nr. 00311, din 16 aprilie 1945, al NKVD, a fost pus în aplicare „Regulamentul provizoriu cu privire la unitățile disciplinare pentru prizonierii de război și pentru persoanele civile internate”. Conform documentului, în aceste unități puteau fi mutați și prizonierii de război care „refuzau să muncească sau dezorganizau procesul de producție”. La 4 iunie 1945, s-a dispus repartizarea în producție, în diverse ramuri ale economiei sovietice, a 2 100 000 prizonieri de război. Conform Directivei nr. 107, din 2 iulie 1945, a NKVD al URSS, administrațiile lagărelor erau atenționate că trebuiau să oblige pe „fiecare prizonier de război să îndeplinească normele de producție stabilite de stat, făcând uz, în acest scop, de toate metodele administrative și mijloacele de stimulare prevăzute prin Ordinul nr. 00698, din 1945, emis de NKVD al URSS”.Sancțiunile aplicate prizonierilor de război din lagărele NKVD al URSS, care nu îndeplineau normele stabilite, erau: avertismentul, obligativitatea de a munci în afara orelor de program, transferul la munci mai grele, lipsirea de suplimentul de hrană, mutarea în barăci mai prost amenajate, arestul (15 zile de carceră în afara programului de lucru), mutarea în secțiile de lagăr cu regim special.Un moment important al acestui proces l-a reprezentat Directiva nr. 28/56, din 23 august 1945, a Direcției generale pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate, privind retribuirea lagărelor pentru livrarea forței de muncă la șantiere. Prin acest document era prevăzută remunerarea „în strictă conformitate cu normele și tarifele existente la momentul efectuării muncii, cu aplicarea sporurilor și a înlesnirilor prevăzute pentru fiecare gen de lucrări”. Se preciza, în mod expres, că „lagărul urma să fie plătit de către agentul economic exact ca în cazul în care lucrările ar fi fost executate de muncitori civili angajați”. În opinia cercetătorului rus, M. Kolerov, prin acest document a fost oficializat statutul lagărului de furnizor de forță de muncă. Sursele de arhivă disponibile în prezent permit următoarele constatări: la 10 septembrie 1945, în lagărele NKVD al URSS care furnizau forță de muncă pentru întreprinderile din industria sovietică erau deținuți peste 88 000 militari români; majoritatea erau angrenate în procesul de producție din industria carboniferă (21 000 persoane), la șantierele de construcție (16 530 persoane), la obiectivele NKVD al URSS (9 900 persoane), la întreprinderile Comisariatului Poporului pentru Metalurgia Neferoasă al URSS (7 000 de persoane); aproape jumătate (40 000) au fost eliberați și repatriați până la sfârșitul anului 1945. Până la 10 aprilie 1946, din lagărele NKVD al URSS au fost eliberați și repatriați 82 073 prizonieri de război români (61 662 persoane, în baza deciziilor Comitetului de Stat al Apărării, iar 20 411 persoane s-au înrolat în cele două divizii de voluntari). În URSS au mai rămas 50 928 persoane, din care 45 939 persoane reprezentau forța de muncă provenită din rândul prizonierilor de război români, cărora li se mai adăugau 240 persoane deținute în batalioanele de muncă speciale ale Ministerului Forțelor Armate al URSS. Ritmul lent al repatrierii a favorizat menținerea, pe parcursul anului 1946, a unui efectiv stabil al forței de muncă provenite din rândul prizonierilor de război români. Astfel, în august 1946, în lagărele MVD al URSS se aflau 46 492 sergenți și soldați români 156, iar la 1 decembrie 1946, peste 35 000 prizonieri de război români munceau în economia sovietică. În perioada 1947 – 1949, au fost repatriați 32 441 prizonieri de război de etnie română, iar alături de ei și militari ai armatei române de alte naționalități. La 1 ianuarie 1953, în URSS mai erau deținuți 593 prizonieri de război români, din care 590 persoane erau condamnate și 3 persoane erau deținute fără condamnare. Prizonierii de război români condamnați (1 general, 94 ofițeri, 495 subofițeri și soldați) erau deținuți în Lagărul nr. 476 și în Spitalul special nr. 1 893 din regiunea Sverdlovsk (180 persoane), în Secția pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor civile internate a Direcției regionale Stalingrad, din cadrul MVD, și în Spitalul special nr. 5 771 (388 persoane), în Lagărul nr. 280 din regiunea Stalino (Doneţk) (1 persoană), în penitenciarele Ministerului Securității Statului al URSS (1 persoană), la MVD al URSS (4 persoane), în lagărele GULag (15 persoane), în spital (1 persoană). Prizonierii de război români fără condamnare (3 subofițeri și soldați) erau deținuți în Secția nr. 2 a Lagărului de la Kiev al MVD al RSS Ucraineană (2 persoane) și în Lagărul nr. 144 din regiunea Voroșilovgrad (1 persoană). Astfel, tendințele conducerii sovietice de a dispune de mână de lucru în contul reparațiilor de război nu au fost formulate deschis față de România, ca în cazul Germaniei, dar ele s-au materializat prin refuzul de a repatria un număr important de prizonieri de război români, după semnarea Convenției de armistițiu (12 septembrie 1944) și a Tratatului de pace (10 februarie 1947).
A consemnat, Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
(Sursa: https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf
