Scurte în marea lor majoritate, poeziile lui George Drăghescu sunt deloc lipsite de graţie, ba chiar dimpotrivă. Actor de profesie, asemenea lui Emil Botta, George Drăghescu nu pregetă în a-şi construi propria figură scrisă, autoportretul în versuri: „Sunt actorul/ fără scenă,/ fără spectatori,/ în cameră am/ un înger cronicar”. De fapt, titlul acestei ultime cărţi de poezie este Înger cronicar.
Miza poeziilor sale este uneori una axată pe vizual, cumva ca în poezia imagiştilor americani, cu deosebirea că poetul nostru nu evită deloc metafora atunci când este vizitat de îngerul cronicar: „Ciorile trec deasupra oraşului/ în amiaza mare./ Pe străzi s-a făcut întuneric,/ La magazinul din colţ/ se vând licurici/ pentru fiecare Călător/ care moare”.
În alte situaţii miniaturile lirice ale lui George Drăghescu se apropie binişor de starea şi condiţia haiku-ului japonez: „Albina zboară/ din floare în floare;/ Călătorul/ a ostenit privind-o”. Poetul relatează uneori fapte cu tâlc şi atunci poezia sa capătă accente apropiate de parabolă. E cazul unui text intitulat Călătorul şi Nimicul: „Nimicul s-a ascuns/ pe fundul paharului cu vin/ al Călătorului./ S-a golit paharul./ Călătorul şi Nimicul/ pleacă în pribegie”. Actor fiind, autorul nu ezită să-şi intituleze mai multe texte poetice Teatrală în care, mai mult sau mai puţin „jucată”, poezia pare a se spune singură în cuvinte puţine, câştigând vizibil în concentrare: „Sufleorul a ieşit din cuşcă/ pe scenă./ Textul autorului/ s-a topit./ Sufleorul suflă la Infinit.”
Autorul încearcă şi o apropiere de poezia religioasă, scriind mai multe texte poetice intitulate Oarecum, psalm. Vreo cinci, dacă am numărat bine, în acest volum în care el nu este deloc scutit de vise şi de interogaţii esenţiale. Ca în acest text poetic intitulat Oarecum, psalm III: „Visez că sunt în rai./ În timpul visului,/ visul cel rău mă pândeşte/ pe gaura cheii./ Visez că sunt în iad./ În timpul visului,/ visul cel bun mă pândeşte/ pe gaura cheii./ În care vis/ să mai cad, Doamne?”
Ca şi la alţi poeţi, unii nume mari, şi la George Drăghescu apare teama de risipire: „Doamne, deschide-mi poarta/ spre mine însumi/ şi ţine cheia la Tine,/ să nu mă risipesc!” Amintirea provoacă acum o anumită tensiune existenţială pe fond religios: „Caut umbra de altădată/ a cireşului din spatele casei,/ să mă rog la tine, Doamne!”
Excelent mi se pare acest Tablou de iarnă: „Un copil a aprins/ o pădure,/ ca să încălzească/ un om de zăpadă”. Ca şi acest poem în care autorul dovedeşte o anumită inteligenţă în construcţia de ansamblu: „Mărul din spatele casei/ are o sută de ani./ În fiecare an/ avea o sută de mere./ Bunicul a plecat pe front/ cu o sută de mere în valiză/ şi s-a întors cu o sută de gloanţe./ În măr, azi, atârnă/ o sută de gloanţe.”
Visele sunt uneori, cum altfel?, culturale: „L-am visat pe Homer -/ nu era orb./ În teatrul din Epidaur/ citea din Odisee;/ orbi erau spectatorii.”
Intitulată Cine-mi luminează visul?, partea următoare a cărţii are parţial un aspect foarte apropia de haiku. Oarecum, haiku, aş zice, parafrazându-l pe autor: „Crăciun fără zăpadă -/ Colindătorii/ alunecă pe-o stea.” De o caligrafie fină sunt şi aceste versuri: „Apune soarele -/ În urma lui pe cer/ picturi naive”. Sau: „Într-un pumn de cireşe/ o livadă/ şi-o singură umbră.”
Ultima parte a acestei cărţi se intitulează Reflecţii şi este una aforistică. Şi nu în ultimul rând caracterizată de o anumită concentrare: „Lumea să mă judece cu o singură condiţie: să aibă martor pe Dumnezeu. Altfel nu vin la proces.” Sau „În lumea imaginarului trebuie să păşeşti desculţ.” „Pe o bancă în parc, o frunză aşteaptă toamna de mâine”, scrie poetul într-un amurg al condiţiei umane…
Nelipsită de un anumit manierism, benefic însă, poezia lui George Drăghescu e convingătoare.
Lazăr Popescu
