Parcă o văd aievea și acum, admirându-i frumusețea spirituală și fizică.Era potrivită de statură și bine proproționată, o doamnă ,,din plin”, cum aveam să aud mai târziu vorbindu-se de dânsa. Avea ochii căprui, și obrajii rotunji, îmbujorați ca zorile când se simte de ziuă. Călca apăsat, legănându-se lin ca o lebădă pe ape, după trecerea dânsei în urmă rămânănd mireasma unei măzăriche de vară adusă de vântul bătând leneș înspre miezul zilei. Spre deosebire de alți dascăli ai timpului, nu era iute-foc la mânie, dojeneala dânsei la supărare era dulce. Întotdeauna era dreaptă la judecată și cu multă compasiune pentru omul necăjit.Toată suflarea clasei îi ascultam vorbele cu respect, urmându-i sfatul fără ezitare, în povețele dânsei nu puteai avea decât încredere.
Voie bună și râs împărțea tuturor cu risipă, ca o lămâiță care înmiresmează grădina cu aroma-i plăcută.
Cât privește învățătura dânsei, pentru mine, cel venit de pe valea Jilțurilor, cu doar o mică brumă de cunoaștere, parcă era toată lumina lumii pusă în dânsa. Iar revărsarea acesteia era asemenea unui torent, cu cât se revărsa mai mult, cu atât mai mult începeau asperitățile sufletului să se rispiească și un alt om se dezvolta în mine. Învățătura parcă o picta pe încrețăturile creierului, în căsuțele inimii, cu culorile cele mai desăvârșite, atât de trainice și atât de deschise.
Revărsând spre noi cunoaștere nu uita să ne spună că dincolo de fiecare pală de lumină este un foc încins, dacă ajungem să-l cunoaștem devenind și noi parte din el. Despre eroi și marile personalități când ne vorbea, se entuziasma, se aprindea toată, ca un meteor, de credeai că sunt însăși scânteile țâșnite din lancea lui Ahile în luptă sau Vergilius cântând nemurirea timpului strălucitor în care trăia și crea. Ca o adevărată cloșcă, ne-a strâns roată împrejurul dânsei pe toți elevii, nu avea preferințe, eram toți puii ei, și întocmai ca un părinte bun, ne cuprindea pe toți cu privirea, cu grija, cu iubirea, ce atât de des ne-a arătat-o.
Întâlnind-o prima dată, orice muritor nu putea să nu remarce privirea senină și pură ca și albastrul infinit al cerului. În fața ochilor doamnei mele profesoare de istorie nu puteai decât să-ți deschizi sufletul căci ei revărsau lumină, încredere, compasiune, ajutor, înțelegere. De-atâtea ori, în primul an din liceu, când mi-a deschis drumul spre Parnas, i-am văzut lacrimile mijind sub pleoape și-am înțeles ce izvor de sensibilitate sălășuia în adânc. Erau mai întâi lacrimile bucuriei când observa că noi, elevii veniți din toate colțurile țării, înțelegeam povestea lui Isis și Osiris, resorturile prieteniei dintre Ghilgameș și Enkidu, răbdarea cu care Fidias însuflețea statuile și frizele de pe Partenon sau dragostea regelui indian pentru Sacuntala. Nu era entuziasmată când reproduceam o bătălie, dar se aprindea toată când vedea că suntem interesați de comorile spiritul uman, lăsate moștenire generațiilor viitoare. De la doamna Maria Popescu, căci despre dânsa vreau să tăinuim, am învățat să sfredelesc acolo unde simt că în adânc este un diamant, să-l aduc la vedere, iar această mare învățătură mi-a fost de mare folos când și eu, la rându-mi, a trebuit să descopăr diamantul existent în adâncul fiecărui suflet ce mă privea din bancă, să văd dicolo de ce era atât de evident. Apoi erau lacrimile care se zăreau atunci când, cu delicatețe, îi asculta pe cei aflați în dificultate. Și această latură atât de umană, dar atât de dificil de acceptat uneori, mi-a fost tot de dânsa imprimată temperamentului meu în formare, era evident că ascultarea este o calitate supremă a sufletului uman, dar și atât de rară. La dânsa am întâlnit-o din belșug și am cules-o și am pus-o în cununa mea de valori. Sentimentul înțelegerii celuilalt dă caracter omului, iar dânsa știa să înțeleagă, seninul ochilor revarsând candoare și prospețime. Am cules și eu odată fructul acesta atât de dulce, când inima mi se zbătea, sărmana, de teamă, de neputință, de durere. Lipsind câteva săptămâni de la școală din pricina unei probleme de sănătate, am rămas desigur în urmă cu învățarea lecțiilor, recuperarea era imposibil de realizat în timpul pe care-l aveam până la lucrarea de control anunțată. Acel copil sosit de prin coclaurile văii Jilțului, plin de viață, dar timid, revenit la școală după o covalescență, trebuia să găsească o barcă de salvare, o notă mică la istorie, disciplina care-i era vioara sufletului, ar fi fost o rană greu de vindecat. Așa, că într-o pauză, am prins curaj și am așteptat-o pe doamna mea profesoară și, fâstâcindu-mă tot, i-am spus păsul meu, căutând în ochii dânsei ajutor. Iar dânsa s-a oprit, m-a privit îngăduitor, a ascultat toate cuvintele mele mai mult sau mai puțin articulate, dar din suflet spuse. Era primul confident adult, după tata, care mi-a înțeles arsul interior, când sufletul meu era atât de abătut. Acum, când sufletul dumneavoastră, doamna mea profesoară, călătorește într-o altă lume, cu îngerii, vă mărturisesc din suflet că atunci am simțit pentru prima dată la un om adânca pudoare când rostește ceva tămăduitor. Iar rostirea dumneavostră a fost sinceritatea întruchipată! Am simțit cât de gingaș este sentimentul înțelegerii sufletului celuilalt. Rostind de câteva ori cuvintele ,,Bine, măi băiete”, doamna mea profesoară și-a continuat drumul spre cancelarie, eu rămânând într-o mare încurcătură, acum adunându-se în mine și temerile că aș fi putut să supăr pe dascălul atât de îndrăgit de toți elevii liceului. Relatându-i destul de stângaci oful, observasem că sub sprâncenele dânsei stufoase, frumos arcuite, ochii revărsau lumină, iar lumina se întreținea din umezeala acestora. Era în ei o revărsare de poezie, desigur asta am înțeles mult mai târziu, când treptat muzele au revăsat și spre mine harul lor, la rându-mi devenind dascăl de istorie, un an chiar făcându-mi datoria alături de marele meu înaintaș. Acel dascăl minunat era un mare suflet, era spirit, simțire și înțelegere. Această blândețe sufletească era un dar natural, în ea sălășuia izvorul lacrimilor dânsei când întâlnea în jur, la semeni, deznădejdea, neputința, inocența, durerea. La prima oră de istorie, distinsul dascăl a făcut o recapitulare ,,la sânge” cum spuneam noi elevii, după ce s-a epuizat demersul dânsei de cunoaștere ne-a felicitat pe toți și apoi a anunțat că asta a fost lucrarea de control și merităm toți nota 10. O fericire generală cuprinsese pe toți colegii. Iar eu încercam cu privirea să-i mulțumesc acelui OM .Eram sigur că fusese darul de suflet al dânsei pentru mine, copilul timid, dar plin de bucuria vieții. Și cum puteam mai bine să-i mulțumesc decât ca, de atunci, să fac din istorie cel mai drag obiect de studiu din acei ani de liceu, alături de literatură, limba latină, filozofie și muzică și ,nu în ultimul rând, ,,să-i calc pe urme”. Iar dânsa mi-a devenit nu numai model, ci și un prieten de nădejde, un suflet mare spre care am alergat ori de câte ori am avut nevoie de limpezire a minții și a inimii.
Tot de la Maria Popescu am descoperit esența cuvântului PATRIE. Relatându-ne un episod din drumul Romei către stăpânirea Italiei, care-l avea ca erou pe Mucius Scaevola(,,Stângaciul”), minunatul dascăl, valorizând aspectul formativ al lecției ce tocmai o predase, ne-a spus:,,Priviți orizontul îndepărtat. Ceea ce vedeți, și dincolo de acesta, este PATRIA.Iubiț-o, prețuiț-o, slujiț-o!”.
Mai avea ceva dragul meu dascăl-motivația. Dacă știi să motivezi pe cineva, vei alunga perdeaua care-l face pe semen să nu vadă lumina adevărată. A motiva pe cineva să continue e ca și cum i-ai da și aripile tale, și ochii tăi și inima ta. Așa am perceput-o ulterior pe doamna Maria Popescu, așa a rămas reprezentată în gândul și în sufletul meu. Dânsa mi-a dat primele aripi să zbor, cum tot dânsa mi-a dat ochii ca să văd ceea ce până atunci mi se părea încețoșat. Așa l-am descoperit în mine pe Goldmund, pe tânărul pornit să cunoască înțelepciunea lumii, trăind experiență după experiență. Iar eu, la rându-mi, păstrând în mine pe acel Goldmund am pornit pe calea descoperirii acestuia și-n sufletele celor care au venit spre mine, când și eu devenisem un dascăl iubitor de cunoaștere și de oameni ca și doamna mea dăscăliță de istorie. Și au fost nenumărate suflete luând aripile lui Goldmund și zburând spre zarea lumii. Primii au fost elevii școlii din Damianul de Dolj, Gena și Paul Bîrsanu, Cati Ozun, Mița Ostroveanu, Eugen Safta, Emil Cristache, Nela Anghel, dacă ar fi să menționez doar pe câțiva dintre ei, dar, în anii care au curs, au venit o mulțime nedefinită, ca spicele dintr-un snop, pe toți i-am îndrăgit, tuturor le-am dat o fărâmă din sufletul meu, așa cum și doamna mea dăscăliță de istorie mi-a dăruit din marele ei suflet, pe când eram un adolescent ca și ei, descoperindu-l pe Goldmund.
Și azi, când aștern aceste gânduri, la rându-mi devenind memorie pentru foștii mei elevi, unii dintre aceștia îmi tot trimit imaginile acelui timp primăvăratic, iar eu, la rându-mi, în nopți cu insomnii, și nu numai, mă tot întreb cum or fi înfruntat viața cei cărora le-am dăruit părți din aripile mele, fior din inima mea și lumină din ochii mei mereu înseninați. Pentru unii dintre ei, întâlniți în primul an de brăzdare a ogorului luminii, la Damian, am suferit și încă lăcrimez, când mi-au spus și am aflat ce lovituri primiseră și cum înfruntaseră furtunile abătute asupra lor în cursul vieții. Una dintre aceste ființe mi-a spus, eram în ultimii an de apostolat, să-i învăț pe elevi că în lume există nu numai iubire, ci și multă ură și nepăsare și să aibă arme de apărare. I-am mulțumit pentru sinceritate și deschidere, am înțeles încă o dată că, acolo, în Damian, am învățat să sufăr revărsând lumina, am aprins alte lumini spre viitor, am învățat o altă culoare minunată a iubirii, am deprins alte resorturi ale zborului și suferința asumată, tot acolo învățând să-mi port singur sufletul; eram o pasăre care-și purta singură colivia așa cum a fost și profesoara mea de istorie din primul an de liceu.
Sunt sigur, de la dumneavoastră, doamna mea dăscăliță de istorie, am învățat ceea ce Eleanor Roosevelt a spus:,,Nimeni nu te poate face să suferi fără permisiunea ta!”.Iar această suferință m-a făcut fericit și vă mulțumesc, dragul meu dascăl din anii de liceu!
Dumitru Cauc
