Îmi exprimasem o nedumerire mai veche, o mirare-supărare despre hoţii de păduri din Peştişani. Direcţia Silvică Gorj deschide un parchet şi va exploata o pădure neretrocedată oamenilor, aşa cum s-ar cuveni, ajunsă la maturitate.
Locul atacului asupra pădurii prin parchetul cu pricina se numeşte Andărăta şi mai e cunoscut sub numele de „Lotul”. Fiindcă acest loc, parcă blestemat, a fost tăiat, adică ras, ca un „lot” oarecare, de către eliberatorii ocupanţi ai ţării, prin anii ’50. Iar stejarii, ulmii şi fagii din Peştişani au luat drumul, încărcaţi în camioane, spre Est, adică în URSS-ul prieten. Toată Andărăta aparţinuse oamenilor, fusese naţionalizată, iar după 1990 curelele de pădure ar fi fost normal să le fie înapoiate proprietarilor. N-au ajuns la adevăraţii stăpâni nici astăzi, după 20 de ani!
Gândeam că nu-i normal ca pădurea sătenilor să fie jefuită încă odată. Eu am scris, eu am auzit. Vorba inginerului agronom Geo Vâlcu: „Dacă apărea ceva la ziar înainte de 89 se luau măsuri. De când cu democraţia, câinii latră ursul merge”. Sau, mai pe înţelesul tuturor, fură cine poate. Iar noi, cei mulţi, asistăm neputincioşi.
Pădurile munţilor, de la nordul comunei Peştişani ori de aiurea, în Gorjul sub-montan, continuă să fie rase. Camioane mari, cu şei, trec zilnic încărcate cu fagi seculari şi o iau pe traseul Baia de Aramă, Drobeta Turnu Severin. Acolo, cică, se prelucrează. Nu ştiu exact dacă-i adevărat, sau dacă pleacă lemnul brut cu şlepurile pe Dunăre, luând calea străinătăţii.
Un pădurar de la Ocolul Silvic Motru m-a lămurit buştean! În concepţia lui, cam nesănătoasă, astăzi, dacă nu furi nu ai.
Omul îşi apără breasla şi pretinde că aşa trebuie. Auzind tărăşenia cu parchetul de la Peştişani, pădurarul motrean ia apărarea Direcţiei Silvice. În cei 20 de ani scurşi din 1990 încoace, pădurarii au avut în pază şi în grijă pădurile. Iar între Direcţia Silvică şi primăriile gorjene s-au încheiat nişte protocoale, pe câţiva ani. Ce vină are Direcţia Silvică ori ROMSILVA că primarii nu au dat înapoi pădurile la oameni, susţine el. Şi, dacă-i aşa, codrii la poalele cărora m-am născut au toate şansele să dispară de tot.
În apărarea Direcţiei Silvice şi a breslei sale, pădurarul mai zice că el şi colegii lui sunt penalizaţi pentru doborâturi şi uscături. Salariile pădurarilor şi paza pădurilor costă. Ei bine, Direcţia Silvică s-a plictisit să tot cheltuiască şi se vede obligată să-şi recupereze paguba. În cazul acesta, singurii vinovaţi pentru jaful din pădurile comunale neretrocedate la Peştişani sunt toţi primarii din ultimii 20 de ani.
Ştiam noi, din popor, că nu există pădure fără uscături. Poate că zicala e valabilă şi în cazul primarilor. Nici ei nu-s perfecţi.
Ce-i de făcut? Pe la sate parcă a dispărut şi, cândva, tradiţionala Luna Pădurilor. Mai plantează cineva? Greu de spus. Că de furat se fură. Lumea trebuie să se încălzească mai multe luni de zile pe an, de când cu iernile lungi. Bătrânii povesteau că, înainte de comunism, nu tăiau de la ei ci cumpărau lemn de foc din pădurile statului. Acum, oamenii satelor Gorjului nu mai au pădurile lor. Iar de cumpărat de la stat e mai greu. Fiecare lemn bun de foc trebuie marcat. Cereri, aprobări, taxe şi birocraţie. Cu o damigeană de ţuică la pădurar ori cu ceva sume de bani, parcă-i mai simplu.
Cât vor mai fi păduri? Greu de spus!
P.S. În satele Boroşteni şi Seuca, din comuna Peştişani, au existat păduri de castani comestibili. Ba la Boroşteni chiar un IAS, condus de ing. Geo Vâlcu, care se ocupa numai cu creşterea castanilor şi producerea delicioaselor castane. După 1990, s-a ales praful de fostele păduri de castani. A apărut, în sfârşit, un investitor dispus să facă o pepinieră de castani. Semn că lumea noastră gorjenească se însănătoşeşte!
Ion PREDOŞANU
