Ei, da! Mi l-am apropiat pe Valer Neag. Am izbutit să ne împrietenim. Ne, reciproc, respectăm. Acum, la maturitatea noastră de creatori cu destulă experienţă, ne înţelegem aproape utopic de bine. Viaţa l-a încercat cu de toate, însă lupta dintre cele două jumătăţi de sfere, cea dintâi apolinică, cea de-a doua dionisiacă, nu l-a învins. A trecut, ca şi mine, printr-o operaţie afurisită şi tare scârboasă. Povestindu-mi-o, mi-am amintit şi eu cele trăite, sub semn saturnian, la Timişoara, unde un eminent medic, Stan Cotulbea, m-a salvat.
Arta are în schimb alte legi, cu totul speciale. Ea îşi arogă esteticitatea intrinsecă a materialităţii lemnului, pietrei, sticlei, bronzului, alam ei, pânzei, etc. Ea se dedublează. E arheotomică şi politomică, pretinde dăruirea totală, jertfa supremă, sacrificiul imperativ. Într-atât de necesar încât artistului plastic (sculptor, modelator, sticlar, forjor, cioplitor în cireş de arhetipuri umanoide cu nume câteodată de strămoşi tutelari precum Gheorghe, Ion, Maria, Ana, Ilie, Elena) – nu-i rămâne decât să aştepte clipa de inspiraţie şi suspendarea ei în starea de graţie, de reînfrăţire cu primordiile, cu natura, cu visarea şi alchimia dintre suflet şi idee, dintre cosmos şi logosul întemeietor de nou discurs.
„Asta am căutat în toată aventura mea de uneori excentric călător prin lume, prin cunoaşterea ei. Acum mă găsesc situat în centrul ei, sub un pom rotat uriaş căruia i se spune filosofic Axis Mundi/ Centrum Mundi în varianta fie ezoterică, fie exoterică a lui Mircea Eliade şi Constantin Noica. Şi, cum stau eu aşa sub coroana lui cât cerul, încep să meditez în genere singur. Aaa, ba nu chiar solitar, devreme ce EU-ul meu cel normal se lasă dislocuit de cel nebun, adică de cel care asigură devierea în metaforă. Tu-mi ziceai cândva că poezia e o remotivare a cuvântului excesiv abstractizat. Tot aşa şi formele mele, antropomorfice, se strâng dea jurul-împrejurul, în care stă înfipt, fal(n)ic, un stâlp totemic. În vârful lui stă inima mea cea nemuritoare ca-ntr-un basm ZEN ori dimpotrivă de Ispirescu sau Creangă. Desigur că mi-e şi mie frică de moarte ca unui biet trecător prin labirintul numit mai blând cale, ca să nu pleznească în el venele de-atâta tensiune manifestată în orice raportare la absolut.”.
Confesându-mi-se astfel, pe două scăunele improvizate în faţa atelierului său personal, el la un pahar cu vin alb, eu la o ceaşcă de cafea, Valer Neag mi s-a părut un zeu reîntors cu faţa spre pământ. M-a cuprins o emoţie neobişnuită căci simţeam în melancolia-i autotelică o durere de a fi şi o uimire de a fi cumva în pragul unui iremediabil finiş. Am dat roată curţii interioare. Sub un nuc, era legat un câine, care lătra la străinul care-i invadase(m) habitatul al cărui paznic straşnic fusese. Valer Neag m-a poftit să intru. Am ascultat şi m-am trezit inopinat într-un atelier fascinant, înţesat cu obiecte care de care mai fabuloase, mai imaginare, mai închipuite, inventate, ex nihilo, de tablouri, desene, schiţe în cărbune.
Ah, uitasem, la intrare, în stânga, sprijinit cu spatele de perete era o dublură. Era „prietenul” artistului, însărcinat şi el tot cu rolul de uşier, de protector, al unei incinte îndeobşte impenetrabilă, ca sexul virgin al Dianei, Afroditei, Euridicei, Beatricei, Dulcineei… În această incintă de templu minimalist, artistul e masculul fecundator, e yangul producător de tot felul de minunăţii, micro- şi macro-, ciclice şi discontinue, eterne şi avatarice, unice şi redundante.
„Îl vezi? Nu e un schelet metalic, din table, sârme, scule, fragmente de lucruri, resturi industriale. E, de fapt, tovarăşul meu, dar nu-l cheamă exact ca pe mine.” „Dar cum îl cheamă?”. „Ei, aici i-aici! Vezi!? Încă nu ştiu cum îl cheamă, căci n-am aflat încă. Noumenul său nu mi s-a relevat încă. E în sinele meu… inconfundabil. E-n faza de germene. Sămânţa lui se vrea pătrunsă de idee. Tu cum l-ai boteza?”. Cumplită întrebare. Mi-am recapitulat, cu un fulger lăcuntric, orizontul informateriei, al zonei de concentrări înspre nimicul dintâi, înspre hermeneutul de pe urmă ce-am ajuns, uite-aşa pe îndelete, într-o Bibliotecă a Cititorului Ideal. Şi am dat cu zarul: „Eu l-aş defini ca fiind un cyborg. Sau poate un android din mileniul al cincilea. L-aş striga ceva de genul: „Bă, Socrate, ce s-a ales, mă, de carnea trupului tău?”. „Amice, care fost-ai cândva frumosul frumoşilor, cum naiba de te-ai schilozind aşa?”. „Umbra ta cum te strigă? Don Quijote? Sărmanul Dionis? Ario Paradis? Stephen Dedalus? Dorian Gray?””.
Estimp a sunat celularul c-am tresărit involuntar. Eram chemat acasă, la masa de amiază de soţia-mi ca o Penelopă în aşteptarea nemântuitului său Ulise. L-am lăsat, uşor amărât, de brusca-ne despărţire pe marele, clasicul Valer Neag. Oarecum dezorientat de retragerea Comunicării înspre regimul ei particular. Abia ajuns la domiciliu m-am pomenit că mă sună din nou. Dar despre cele ce vor urma să se întâmple în continuare cu… alt prilej.
Un eseu satoric de Ion Popescu-Brădiceni
Sonet. O zi cu Valer Neag
O zi cu Valer Neag e un prilej
de redescoperire-a artei pure.
În faţa unei Existenţe Dure
el e poate Întâiul printre cneji.
Dar ziua ce se-ncumetă să ţină
Atelierul Magic în lumină
ne-nvăluie cu faldurile-i noi.
De fapt-orice artist e-ntre eroi
când izbuteşte formei să-i dea sens.
În universul straniu şi imens.
O zi cu Valer Neag e-o sărbătoare.
Sorbim cafeaua aburind în ceaşcă.
Parcă plutim, eterni, într-o caleaşcă
de aur, plini de vrajă şi splendoare.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor de duminică
