România și Etnia Minoritar-Maghiară la timpul prezent

589
Oameni traverseaza Calea Victoriei, Piata Victoriei.

De veacuri, relațiile româno-ungare sunt grav afectate de tot acest trecut istoric. Și din păcate, nu numai că nu s-au atenuat divergențele și asperitățile statale, dimpotrivă acestea s-au accentuat și chiar agravat, de vreme ce Ungaria și antiromânismul maghiar și-au propus și continuă să ceara, nimic altceva decât anularea Tratatului de la Trianon, din iunie 1920, iar într-un final realizarea programului său, revanșard-revizionist, adică reîncorporarea Transilvaniei în granițele Ungariei.
Și prin urmare, după încheierea tratatelor de pace de la Paris, avea să fie declanșată dinspre Budapesta, dar și din interiorul partidelor și organizațiilor etnicilor maghiari din România, o virulentă propagandă iredentistă, având, evident, ca țintă revizuirea granițelor. Or, în condițiile în care, cu precădere, după decembrie 89, încă nu se întrevede vreun semn al normalizării relațiilor despre care facem vorbire, existând marele pericol al declanșării unor tensiuni și conflicte cu urmări imprevizibile pentru ambele țări vecine, se simte urgent nevoia dialogului necesar și de interes comun, în principal prin angajarea periodică la dezbateri a istoricilor din ambele părți. Cu atât mai mult cu cât, România a celebrat la sfârșitul anului trecut Centenarul Marii Uniri, după cum autoritățile de la Budapesta fac mereu o dramă din Tratatul de la Trianon, motiv pentru care, în contextul împlinirii a 100 de ani de la semnarea acelui tratat, de altfel îndreptățit și istoric, au hotărât la rândul lor să declare anul 2020 a fi ,,anul solidarității naționale”, programul aprobat prin hotărârea Parlamentului Ungar, având evident obiective clare, în nota de acum cunoscută, separatist-revizionistă. Este adevărat că încercări timide de mediere au mai fost, din păcate, înainte de căderea comunismului, fiind atrași de partea istoricilor maghiari și diasporeni români, chiar și ex-regele Mihai, care participând la Budapesta la o astfel de dezbatere, în vara anului 1989, acceptau de principiu ca Transilvania să devină un teritoriu ,,complemetar” – neutru, dar cu bătaie mai lungă, de reintegrare în granițele Ungariei.
Era, practic, un atentat premergător evenimentelor din decembrie 1989, la integritatea și destrămarea statului național unitar român, pentru ca ulterior să urmeze escaladarea hungarismului antiromânesc, deși încercări de atenuare a fenomenului au mai existat prin anii postdecembriști: 1991-2018, bineînțeles referindu-ne aici la dezbaterile periodice ale istoricilor români și maghiari. Însă, ne oprim aici doar ultima dezbatere, când istoricii din ambele țări, cu ocazia centenarului Marii Uniri, s-au așezat împreună la masa discuțiilor, avansând tema trecutului istoric și al conviețuirii actuale, dezbatere care a avut până la urmă și un caracter internațional (iunie 2018) vizând relațiile etnice la nivelul celor două state vecine. Mai mult, moderatorii dezbaterii, care purta denumirea de Masa Rotundă, au fost istoricul american Larry L. Watts și sociologul Vladimir Ionas, cei care de altfel aveau să și publice într-o lucrare științifică rezultatele discuțiilor privind minoritatea maghiară din România, lucrare scrisă în limbile română, maghiară și engleză. Iar ca punct de plecare și în cunoștință de cauză la dezbateri avea să fie, acordul comun al celor două grupuri de istorici, între altele, Rezoluția de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dându-se astfel posibilitatea unor opinii neîngrădite, dar care, din păcate, considerabil diferite, marcate în cazul istoricilor unguri de presiuni subiectiv-politice, nerenunțându-se astfel la miza devenită obsesivă și evident cu aceeași tentă de negare a reîntregirii națiunii române și înfăptuirii statului național unitar român. De celalaltă parte, s-a putut constata că grupul istoricilor români, au căutat și militat doar pentru calea adevărului istoric, cu argumente posibile pentru detensionarea litigiilor reclamate de partea maghiară.
Mai concret, așa cum reiese și din Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, emanciparea națiunii române din Transilvania avea să vină după un îndelungat efort național, depus cu precădere de fruntașii politici, culturali și religioși, mulți dintre ei marcându-și dorința și activitatea asiduă pentru drepturile românilor chiar în parlamentul de la Budapesta. Și cu atât mai mult cu cât, acolo hotărârile se luau unilateral, prin voința stăpânirii austro-ungare, votându-se și aplicându-se legi discriminatorii și care să permită asimilarea și maghiarizarea forțată. Dar avea totuși să urmeze și momentul favorabil emancipării etniei române, majoritară în Ardealul strămoșesc și evident reîntregirea tuturor provinciilor românești. Or, de la o astfel de abordare istorică obiectivă, bazată pe argumente veridice, îndreptățite, dar și pe realitățile și faptele vremii, partea maghiară nu a dorit să accepte o situație de fapt și cu atât mai mult să recunoască că atâta amar de vreme românii din Transilvania au fost asupriți și considerați ,,tolerați” pe pământul străbunilor lor de către fruntașii politici și de autoritățile stăpânirii austro-ungare. În același timp, istoricii unguri continuă să bocească și să nu recunoască mersul firesc al istoriei, imediat după terminarea Primului Război Mondial, mai exact destrămarea imperiului Austro-Ungar și constituirea statelor naționale din centrul și sud-estul Europei, pe baza dreptului lor la autodeterminare. Era și cazul românilor din Transilvania, precum la fel de firesc se întâmplă cu sârbii, cehii, slovacii, polonezii și până la urmă, de ce nu, chiar cu ungurii.
Din păcate, autoritățile maghiare, inclusiv istoricii lor, continuă să refuze dialogul în logica adevărului și prin urmare rămân cantonați în aceleași idei retrograde, a refacerii cu orice preț a Coroanei Sfântului Ștefan, bazată pe redobândirea teritoriilor care strămoșește nu le-a aparținut vreodată, iar aducerea Transilvaniei la trupul României-mamă, în urmă cu o sută de ani încă le tulbură mințile. Dovadă că pentru ei, ziua emancipării românilor ardeleni, a însemnat, așa cum des mărturisesc: “cea mai neagră zi din istoria lor”. Și pentru că, după 1918 minoritatea maghiară din Transilvania s-a trezit de drept în minoritate, atât guvernul iredentist de la Budapesta, cât și liderii etnici maghiari din România, caută tot felul pe pretexte și evident manifestări șovin-separatiste, antiromânești, acuzând între altele statul român că nu-și respectă obligațiile stipulate în textul Rezoluției de la Alba Iulia, sau mai precis minoritatea maghiară, spre deosebire de trecutul hungarismului imperial, nu îi sunt asigurate toate drepturile etnico-cetățenești. Numai că lucrurile nu sunt deloc așa, libertățile asumate prin respectiva rezoluție sunt deopotrivă garantate și respectate. De altfel România, cum bine menționa și istoricul american Larry Watts, mediator raportor al dezbaterii celor două grupuri de istorici, din vara anului 2018 și anume că ,,Statul român nou creat a oferit zeci de posibilități de acțiuni comune, dar s-a izbit de multă reticență și reținere nemotivată, ca și în prezent de altfel”. După cum, mai spune renumitul om de știință, “România este un model, apreciată și recunoscută pe plan internațional, privind modul în care a rezolvat problema drepturilor minorităților de pe teritoriul său național”.
Și aici, nici nu trebuie să intrăm în alte amănunte despre drepturile cetățenești în România, de vreme ce în Constituție – legea noastră fundamentală, sunt stipulate: egalitate pentru toți în fața legii, fără privilegii și discriminări, indiferent de naționalitate și etnie, religie, sex, șamd. Iar viața cotidiană și practică de zi cu zi oferă din plin exemple pozitive în această privință, validând nu doar principiul drepturilor individuale, ci și colective. Este exact o contrapunere la ceea ce a însemnat politica promovată de către autoritățile și structurile instituționale ale stăpânirii austro-ungare față de populația românească din Transilvania, înainte de anul 1918, după cum și regimul Horthy avea să continue o astfel de politică, de asuprire, discriminare, teroare și asimilare extinsă asupra românilor ardeleni. Numai că în afara unei loialități obiective din partea Ungariei de astăzi, este greu, foarte greu să se găsească o rezolvare comună și reciproc-avantajoasă. Cu atât mai mult cu cât, în ciuda standardelor europene cu privire la drepturile minorităților conlocuitoare, pe care România le respectă cu sfințenie, autoritățile de la Budapesta, iar în cazul de față istoricii maghiari, au în continuare o poziție total neproductivă, ocolind cu bună-știință adevărul istoric și realitățile noilor vremuri pe care le trăim cu toții. În special, sub presiunea insistentă și dușmănoasă a Ungariei iredentiste, în ultimii 30 de ani s-a adâncit clivajul relațiilor tensionate dintre cele două țări, întrucât fruntașii politici maghiari refuză să se constituie într-un for de negociere și evident pentru un dialog loial și civilizat cu partea română. În schimb nu contenesc manifestările și atacurile antiromânești, cerându-se adeseori imperativ și violent autonomia Transilvaniei cu orientare spre Ungaria. Adică o cerință imposibilă, cu pretenții de genă hungaro-medievală, asupra unui ținut de drept istoric românesc și cu o populație majoritar românească. Iar când te prefaci că negociezi, aberând în aceleași veninoase marote revanșard-separatiste, fie că refuzi cu îndârjire orice argument veridic venit din partea istoriografiei românești, acuzând chiar și Academia Română că a lansat în spațiul public ,,teme fasciste”, anti-maghiare, înseamnă că totul este pierdut în calea normalizării relațiilor dintre cele două țări, sau în cel mai bun caz o cale lungă, căci se vede treaba că este atât de mult până depart. Și totuși, speranțele încă nu trebuie pierdute, întrucât vindecând, fie și parțial, aceste traume și răni ale trecutului, nu pot să fie decât benefice relațiilor de bună vecinătate și cooperare, de o parte și de alta, între România și Ungaria. Este posibil și credem că se poate…
Prof. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here