,,Floriana, ești gata?”, întrebă tăticul…
,,Ți-ai pus pijămăluța?”, se auzi vocea mămicii… ,,Gata! Aștept!”, se auzi răspunsul… Părinții intrară, zâmbind, în cameră…
Întinsă în pat, cu mâinile sub cap, și-mbrăcată cu pijămăluța roz cu floricele, fetița părea ea însăși o floare – ceva mai mare… Aștepta: urma povestea de seară!
,,Al cui e rândul?”, vru să știe tăticul, zâmbind poznaș…
,,Al tău, tăticule”, râse fetița, știind cum se făcea tata că uită, de fiecare dată, când îi venea rândul la povestit… ,,Al meu?”, se prefăcu mirat tăticul, stârnind chicoteli… ,,păi atunci, pregătiți-vă, că începem…”. ,,Suntem numai ochi și urechi”, zâmbi și mămica și se așeză pe pat, alături de fetiță… Tăticul tăcu o clipă, închizând ochii, își drese vocea și începu: Povestea din aceasta seara se numește ,,Supărarea florilor”…
Și povestea începu să curgă lin, asemeni unei ape…
Într-un sat cu oameni foarte harnici, undeva mai în capăt, și deci mai izolat, locuiau doi vecini: prima casa, ca un colț de rai, era a lui nea Mateuță, om muncitor ce mereu era văzut la plivit, udat, tuns iarba sau reparat te miri ce prin curte; spre deal era casa lui moș Zgârcilă! ,,Așa îl chema?”, întrebă râzând Floriana… Nuu, avea nume ca toți oamenii, dar nimeni nu și-l mai aducea aminte… toți îl știau de ,,zgârcilă” pentru că era zgârcit din cale-afară… Nu ar fi dat nimănui nimic și nici nu ar fi ajutat pe cineva…
Cât era ziua de lungă, ședea pe scaun la soare, mânca și dormea…
Nu era numai zgârcit, ci și leneș se pare… Văcuța și câteva găini ce le avea erau slabe ca vai de ele, că nu le hrănea decât când își aducea aminte, iarba din curte i-o coseau alții și mereu se tocmea la preț, căutând să dea cât mai puțin, nu vedea nici de flori, iar celor, puțini, care-l certau le răspundea că e destulă iarbă-n deal pentru animale și destulă apă de la ploaie pentru plante… Cât trăise soția, mama Nuța, lucrurile stătuseră altfel: era femeie harnică și darnică, curtea și casa sclipeau de curățenie, grădina era numai culoare și frumusețe, animalele erau bine hrănite, iar mama Nuța avea mereu o vorbă bună pentru fiecare și își oferea ajutorul celor în nevoie…… Azi așa, mâine așa, într-o noapte florile din grădină ținură sfat: ,,Dragele mele, e din ce în ce mai rău! Noi înflorim și apa e mult prea puțină… nu a mai plouat de săptămâni… Ce ne facem?”, a început vorba o lalea pestriță…
Se auziră alte și alte voci, unele mai subțirele, altele mai groase, însă toate îngrijorate…
După câteva minute, florile hotărâră cu toatele: vor pleca!
Vor crește și înflori în altă parte, vor bucura ochii celor care vor îngriji de ele… Zis și făcut…
Se smulseră din pământ, săriră gardul și plecă fiecare unde crezu că i-ar fi mai bine… În urma lor se vedea doar pământul plin de gropi…
O singură tufă de trandafiri rămase în grădină pentru că nu putuse sări gardul, încurcându-se în spini… Dimineața, când văzu că nu mai are picior de plantă în grădină, moș Zgârcilă începu să întrebe în stânga și-n dreapta, să afle de soarta florilor și să încerce a găsi hoțul…
Privind însă mai atent la gropi, văzu că nu fusese hoț… nu erau urme de săpat, ci urme de rădăcini care se întindeau până la gardul din lemn…
Pe când stătea gânditor, încercând să ghicească ce se întâmplase în noapte și cum, una dintre florile de trandafir îl strigă: ,,Moșule!”… Și când moș Zgârcilă o privi cu mirare, continuă: ,,Cauți florile? Nu o mai face… s-au supărat pe dumneata… nu ai deloc grija lor…
Cum să le ceri să înflorească dacă nu le îngrijești? De aceea au plecat, unele la vecinul dumitale, altele în alte grădini… noi am rămas că nu am putut sări… Ni-e dor de mama Nuța!… Ea ne iubea, ne curăța de uscături, ne uda îndestul”…
Moș Zgârcilă rămase pe gânduri… Și își aminti de soția sa, de râsul ei cristalin… de dragostea ei pentru tot și toate… își aminti și că odată, demult, pe când era tânăr, era cunoscut ca om harnic și toată lumea îl striga ,,Gheorghe!”. Nu ,,Zgârcilă!”, ca acum… O lacrimă se lăsă-n dâră prelungă până la bărbie….. ,,L-au iertat florile, tăticule?”, întrebă Floriana, cu ochii țintă… ,,Asta nu știu”, zâmbi tăticul… ,,Însă, în primăvara următoare, curtea și grădina lui moș Zgârcilă puteau concura cu ale vecinului său, Mateuță…
Iar nea Mateuță, într-o zi, îi călcă pragul pentru a-i cere niște ouă, căci găinile sale încă nu începuseră a oua… moș Gheorghe – fost Zgârcilă, îl primi cu un zâmbet…
Ține minte, Floriana: să ai în grijă un suflet sau mai multe e o responsabilitate pe care ți-o asumi, nu un impuls de moment… Zice vorba veche din străbuni: ,,După faptă și răsplată”… Moș Zgârcilă și-a primit răsplata faptelor sale și a înțeles că: ,,Fericirea se întoarce totdeauna la cel care o dăruiește!…“
……….
Floriana mulțumi pentru poveste și, somnoroasă, se cuibări confortabil cu perna în brațe… fetița se așternu visului… un vis în care sigur va întâlni măcar o floare!
Mămica și tăticul priviră câteva clipe – cu nespusă dragoste – la copilița adormită, apoi, zâmbind, ieșiră neauzit din cameră…
Doina Pînișoară Dafincescu
