Deși are doar două volume de poezie, apărute după moartea sa, primul în 2018, al doilea în 2022, îndrăznesc să-l numesc poet. În primul volum, Trandafiri și amintiri, am adunat peste 430 de poezii, iar în cel de-al doilea, Zborul păsării de argint, vreo 450, la care se adaugă vreo 150 de pagini proză și folclor, compoziții proprii. Cele două volume, cu poezii recuperate de mine de la familia poetului, Maria și Mirela, soție și fiică, au fost tipărite la Editura MĂIASTRA Târgu Jiu, primul la aproape 26 de ani de la moartea poetului.
Coleg de clasă cu Ion Florea, prieten, colaborator al meu în timpul vieții în domeniul culturii, am considerat că este de datoria mea să scot în evidență destinul unui poet novăcean valoros, năpădit de dorințe, gânduri, împliniri și neîmpliniri, emoții și frământări, toate acestea măcinându-l continuu și aruncându-l de multe ori în brațele tristeții. Cele două volume reprezintă o recuperare, deși postumă, a valorii poetului novăcean ION FLOREA.
S-a născut la 7 septembrie 1942 în Novaci-Gorj, mama casnică, tatăl, cioban. A absolvit doar șapte clase, așa au fost vremurile, dar cu ambiția pe care a avut-o, înzestrat cu un talent deosebit și cu o inteligență sclipitoare, a reușit să-și îmbogățească nivelul de cunoștințe prin citit. Un talent cultivat cu măiestrie prin sutele, miile de cărți citite în nopțile de după zilele grele de muncă la pădure, în mină sau pe lângă turmele de oi în munți ori în transhumanță, prin Banat, Bărăgan, Dobrogea, șesurile dunărene.
Pentru el, principalul izvor al inspirației poetice a fost natura, viața cu tot ce ne înconjoară în această lume, gingășia ființei umane, iubirea, ca sentiment suprem, dragostea de țară și de valorosul său trecut istoric. Poetul și-a exteriorizat propriile trăiri cu modelațiile sufletului, în raport cu natura, simbolul eternității, în care a viețuit în cei 50 de ani de existență (a decedat la 19 decembrie 1992).
Ion Florea a fost ca o pasăre în zbor spre înălțimi, stârnind uimirea și admirația novăcenilor pentru un mare talent, din păcate dispărut prea de timpuriu, un talent care ar fi avut multe de spus în domeniul poeziei dacă firul vieții nu i-ar fi întrerupt firul său de poezie.
Cele două volume, certifică faptul că poetul și prozatorul Ion Florea trăiește și după moarte, sufletul său fiind nemuritor, ca și creațiile sale literare. Cele două volume reprezintă o recunoaștere, deși târzie, a valorii poetului novăcean, care a fost lipsit de bucuria de a-și vedea poeziile adunate într-o carte în timpul vieții. Am avut unele încercări, dar n-am reușit să fac acest lucru în timpul vieții sale. Ca foști colegi de clasă, buni prieteni, conștient de valoarea lui literară, mi-am asumat responsabilitatea de a-l readuce în memoria novăcenilor și de ce nu, a gorjenilor care l-au cunoscut sau nu. Mă gândesc la faptul că dacă ziarul ,,Gorjeanul’’, va avea bunăvoința să publice acest articol și câteva din poeziile sale, ar putea intra în atenția specialiștilor din domeniul creației literare. Poetul Ion Florea trebuie așezat măcar în rândul poeților gorjeni la locul de cinste pe care-l merită cu prisosință. Ion Florea trebuie să rămână o Pasăre Măiastră a poeziei românești, nu doar a poeziei novăcene, fiindcă a dat aripi poeziei novăcene, făcând-o să zboare printre iubitorii de poezie.
Constantin DÂRVĂREANU
ION FLOREA
DIN HOBIȚA-N TÂRGU JIU
Din Hobița-n Târgu Jiu
E un drum pe care-l știu,
Omul doarme somnul drept
Unde pot să-l mai aștept?
Somnul său a fost zărit…
O Coloană-Infinit.
Poarta-l strigă la-nceput
De lumină și sărut.
Cad castanele vegherii
Peste Simbolul Tăcerii.
Ani trecură, vreo sută-s duși,
Doarme, unicul Brâncuși.
TRANDAFIRII ȘI IUBITA
Trandafirii la fereastră
De parfum și doruri plini
Urmăresc iubirea noastră
Indiscreți și anonimi.
Se întind pe giugiuvele
Înfruntând dorința Lunii
De-a privi după perdele
Arcuirea goliciunii.
În odaie, de-i căldură,
Ei strecoară blând răcoare
Peste alba ta făptură
Năpădită de sudoare.
Te trezești, te-ntinzi molatic,
Mă cuprinzi de gât cu mâna,
Mă săruți pe ochi sălbatic,
Parcă pentru totdeauna
Și dorești să-ți dau o floare
Dintre altele de sânge,
Eu aș rupe-o, dar mă doare,
Te refuz, începi a plânge.
Dacă-ți fac pe plac, mă supăr,
Căci îți uiți atunci de mine,
O săruți, eu n-am astâmpăr,
Tu pricepi că nu-mi convine.
Ea pe netedul palorii
Pare-o inimă de sânge,
Iar jăraticul culorii
Tot pe buze ți se strânge.
Te întorci la mine-abia
Peste-o oră plictisită
Când ea cade pe podea
De săruturi ofilită.
Eu sunt rece când m-atingi
Și nu vreau să-ți beau sărutul,
Tu mă gâdili și mă-nvingi
Și în tihnă-ți iei tributul.
Ceri o gură de-mpăcare,
Apoi jertfele iubirii
Pentru fosta supărare,
Scoți de vină trandafirii.
BUZELE TALE
Pârguite de-așteptări
Buzele tale ard în întuneric.
În cerdac miroase a gutui
Plouate de curând.
Ca niște plumbi de-argint
Stelele cad sărind din ram în ram.
Atotstăpânitorul întuneric
Bate morsec cu țârâit de greieri
Imaginari.
Te înfiori și-ți strângi pe umeri
Plapuma și părul blond.
Buzele pietroase-ți ard
Căci se apropie ora
Când de obicei își primeau ofranda.
Mobilele pocnesc a singurătate,
Melancolia privește pe fereastră
Amatoare de lacrimi,
Dar, la ușă, se aude pasul
Care-aduce alinarea buzelor.
DRAGA MEA
Draga mea cu ochi senini
Precum iezerul de munte
Flori de nufăr să-ți anini
În șuvița de pe frunte
Și când vântul va-ndrăzni
Să se joace lin cu ele
Să-nțelegi că poți iubi
Un Luceafăr dintre ele.
ODĂ
Fată blondă și suavă
Ca un crin stropit de apă
Raze sfinte curg din slavă
Gâdilându-te sub pleoapă.
Copleșită te întinzi
Și suspini așa, cu jale,
Eu cu ochii suferinzi
Sorb aroma gurii tale.
Sărutarea îți primesc
Ca pe-un mir de zile mari
Uitând cântecul ceresc
Când m-atingi cu sânii tari.
Mișcă vântul, beat de slavă,
Iarba umedă și creață,
Fată blondă și suavă
De-am trăi așa, o viață!
RISIPĂ GREA DE STELE
Un peron, o seară rece
Și un tren ce nu mai vine.
Este ora opt și zece,
Muguri verzi de flori alpine
Și un tren ce nu mai vine.
Călători și călătoare,
Șase linii paralele.
Lună plină. Ce răcoare,
Ce risipă grea de stele.
ROMANȚĂ
Ți-am trimis în primul plic
Bobocel din lunca noastră,
Vioreaua primăverii
Parfumată și albastră
Ce-am cules-o într-o noapte
Când un ciob de lună nouă
Adormise într-un brad
Liniștit și plin de rouă.
Stam desculț în iarba udă
Sub mestecenii sihaștri
Sărutând-o cu credința
Că sunt ochii ei albaștri,
Căci visam pierdut, la tine
Și la prima sărutare
Ce ți-am dat-o altfel, parcă,
Nu pe-un fluture de floare.
N-o uita, te rog, iubito!
Într-o pagină de carte,
Căci e floarea primăverii
Și-a iubirii fără moarte.
LÂNGĂ POARTĂ
Cu flori de tei
Și-amieze triumfale
Mă-ntâmpină căsuța
Satului tăcut din vale.
În cerdacul
Văruit cu bronz de lună
Mama-n scrinul serii sure
Amintirile-și adună.
Lângă poartă
Stă cu dorul singur, tata
Și din inima fântânii
Scoate stele cu găleata.
DINCOLO DE PUNTE
Pe-o punte trece-o fată,
O fată c-un ulcior
Din care varsă stropi de dor.
Treptat, treptat, pierde dorul
Și umple cu apă ulciorul.
Pe punte trece un cioban
Din fluier picură un cânt
Fata cu ulciorul a pierit sub vânt
Pe cioban l-a luat izvorul.
Dincolo de punte
Două doruri se-ntâlnesc.
ÎNTRE DATINĂ ȘI HERB
Când atâta frenezie
Scoate seva din pământ,
Eu mai scriu o poezie
Despre toate câte sunt,
Etalate-n mii de forme
Ce zâmbesc și-ademenesc,
Delicate ori enorme,
Tot ce-i suflet românesc.
Sun din vis, fazanii țipă
Măsurând c-un corn de cerb
Tot ce vine cu risipă
Între datină și herb.
EXTRAVAGANȚĂ
Luna-i lună, steaua-i stea,
Pân-la crama cu candori
E un drum ce nu mai vrea
Să mă-mbie cu bujori.
Între brazi deosebiri,
Curcubeie în balans,
Peste tot numai iubiri,
Crinii s-au gătit de dans.
Plus de farmec, plus de dor,
Timpu-și arde firul minim,
O baladă și-un izvor
Mă surprind în ceasul intim.
Brazii vin și vor să intre
În complexu-mi nou și unic
Visul vine, visul trece printre
Tot ce sincer vă comunic.
Pârguite de lumină
Râd rășinile pe brazi
Astă seară am la cină
Clanul cerbilor nomazi.
Se servesc bujori de rime,
Crizanteme de cerneală,
Se impun tăceri sublime
Și iubirea mea de țară.
AȘCHIE DE DOR
Cumpeni, una câte una,
Se coboară în fântâni
Să adune-n ciuturi Luna
Risipită-n adâncimi.
Vântu-și zice prin gutui
Simfoniile alegre
Munții dorm de cânt sătui
Cu căciuli de cețuri negre.
Doar la stână un păstor
În caval mai cearcă-un cântec,
Ciuta-și mângâie cu dor
Puiul sprinten peste pântec.
Cât aș vrea și eu să fiu
Pe Parâng un brad stingher
Cu tulpina-nfiptă-n Jiu
Și proptit cu vârfu-n Cer.
Peste Țara mea Română
Mi-aș roti fălos privirea
Cu drapelul păcii-n mână
Și la braț cu nemurirea.
