Oriunde aş fi, mereu mă gândesc să ajung Acasă!… După ce merg și merg și iarăși merg, în sfârșit apare și momentul meu favorit. Primul lucru pe care îl zăream, erau mândrele și înaltele crengi ale unui nuc. Se vedeau de mai departe, pe deasupra ceselor și ăsta era primul semn că ajung unde îmi e drag. Și, curând după, urma al doilea. Spre mine, alergând voios și dând din coadă, apărea cățelul meu, Negruț. M-am întrebat de multe ori cum nimerea ora! Nu-mi aminteam să-l fi învățat la ceas. Și după ce sărea pe mine de câteva ori fără să-l impresioneze prea tare hainele mele de școală, alături de mine ne îndreptam spre…. acasă. Asta era cea mai mare bucurie a mea. Cu acel mic suflet lângă mine să ajung în acel loc plin de amintiri și sentimente, cu nucul meu falnic ridicându-se chiar în fața porții. Pentru mine, acasă nu era clădirea, porțile sau grădinile, deși țin mult și la ele. Pentru mine acasă era acel cățel ce mă aștepta și acel nuc ce era acolo la poartă, ca un statornic străjer, fără să plece vreodată.
Copacul meu, chiar nu avea nuci bune! Erau atât de tari. În timp ce pe altele le puteam sparge foarte ușor cu piciorul sau în palmă, pentru ale lui îmi trebuia o piatră sau ciocanul. Însă, acel nuc, el îmi era un prieten. Tocmai pentru faptul că se afla mereu acolo, tăcut, dar exista. De fiecare dată, când îl căutam. Deoarece fusese plantat cu mult înainte să mă nasc eu, nu-mi amintesc primul moment când l-am văzut. Pur și simplu mi-l amintesc în acel loc, cu aceleași frunze, îl știu dintotdeauna, parcă de o veșnicie. Nu mai știu când m-am cățărat pentru prima dată peramurile lui, însă nu o să uit niciodată că nu m-aș mai fi dat jos. Stăteam acolo cu orele. Îmi plăcea să mă urc până în vârf și să închid ochii. Cu cât îi țineam mai mult așa cu atât parea mai real, simțeam că pot să zbor. Adoram mirosul lui când mă atingeam de trunchiul zgrunțuros, vântul ce-mi înfoia părul și textura crengilor aspre dar care parcă vibrau atunci când mă prindeam de ele. Însă după ce-mi închideam ochii, era uimitor să-i deschid. Aveam în fața mea tot satul. De la acea înălțime puteam vedea totul. Cerul, pământul, alți copaci și oamenii, oamenii. Puteam analiza totul și iubeam asta. Acea priveliște minunată, a început să-mi pară rău de oamenii care nu pot vedea, sau de cei ce nu s-au urcat niciodată într-un copac. Curând oboseam să privesc în jur, mă așezam pe o creangă și-mi strângeam prietenul tare în brațe. Mă simțeam atât de bine. Mă simțeam de parcă eram conectată cu tot ce era pe lângă mine, dar și cu ce fusese înainte. Acest sentiment e greu de explicat. Însă când îmi îmbrățișam copacul puteam auzi tot, absolut tot. Puteam desluși foșnetul frunzelor, mersul furnicilor, chiar și legănatul ierbii dintr-o parte în alta. Unul dintre cele mai frumoase sentimente era atunci când bătea vântul iar eu mă țineam strâns de nucul meu. Mă puteam mișca odată cu el, de parcă-i eram o creangă sau o frunză, eram parte din el. Cum vântul își exercita puterea asupra lui, așa o făcea și cu mine. Am și căzut odată. Nu de la foarte mare înălțime însă m-am lovit puțin. M-am gândit ce aș simți la gândul de a-i colinda din nou ramurile. Am crezut că mi-ar fi frică, însă nu a fost deloc așa. Știam perfect fiecare ciot, fiecare creangă, fiecare curbură. Mă simțeam stabilă și sigură pe mine. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă simt ciudat când mergeam pe pâmânt, după ce coboram din copac. În el eram liberă, liberă să fiu eu, îmi simțeam locul în lume, în natură, dar jos parcă ceva mă lega cu corzi strânse.
Însă acel nuc al meu, într-o zi a dispărut. Era întins și legat și el de pământ fără suflare. Eu, pentru prietenul meu care mi-a oferit atâtea nu am avut șansa să fac nimic, absolut nimic. Nici nu am încercat să opresc masacrul, nici nu am știut. M-am trezit într-o zi că nu mai e și nu știam ce aș putea face, pentru că nu mai era nimic, nici o șansă, nici o speranță. Atunci mi-am zis: „Ce persoană rea pot să fiu!”. Doar când mă gândeam că pierdusem tot ce aveam lacrimile își și croiau drumul pe fața mea. Mai tragic de atât însă era ce pățise micul meu prieten, nucul. Eu aveam să rămân fără el, mă durea, dar în viață mai și pierdem. Cu toate acestea, el, copacul meu, nu mai era! El nu mai exista nicăieri în lume!
Maria IORDACHE, anul al III-lea Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu
