Mă lupt cu tine, timpule, crud, nemilos și ireversibil, dar nu-mi las inima, mintea și trupul copleșite de trecerea anilor ce tu îi așezi pe răboj, cu apăsare și suferință!
Mărturisesc în fața voastră, colegii mei, că imagini plăcute și dureroase îmi stăruie cu claritate în minte și în suflet pe parcursul anilor, ca și când, ieri, s-ar fi derulat, deși sunt 70 de ani de la istoricul an 1946, când asemenea lui Budulea Taichii, am intrat pe porțile «Școlii celei înalte» – Școala Normală din Tg. Jiu. Mărturisesc acum, că văd aievea coridoarele Școlii Normale, pline de zarva și de forfota făcută de copiii satelor (ce ecou!) în marea majoritate larmă ce înceta brusc, atunci când clinchetul clopoțelului fluturat în vânt de Petrică Nanu, Baculescu Băcan sau Paicu anunța intrarea în clasă sau la meditație. Mărturisesc acum, că-mi sunt vii scenele în care ușile claselor puțin întredeschise erau păzite de către unul dintre noi, care anunța apariția «semizeilor» pe coridoare, cu un catalog sub braț sau ținut cu trei degete, personalități incontestabile ale culturii gorjene precum: Titu Ciocănescu, P. Panaitiu, Radu Raita, Galaci, Isac, Manolescu, Arjoca, Furtunescu, Breazu, Daimaca, Mihăileanu, Atena Dumitrescu, Dragomir, Andrițoiu sau Cornel Cârstoiu. Îmi amintesc cu înfrigurare și acum de noaptea de groază, când numai ieșirile dese afară ale lui Titu ne-au salvat de la un final tragic, atunci când cărbunii («ouă de cal») n-au mai avut loc în sobă și, spărgând-o, ardeau pe pardoseală, emanând gazul mortal; larma declanșată, spiritul de ajutorare comunitar au mobilizat pe cei mari, care ne transportau la infirmeria domnului Brânzan, cel care încerca prin mijloacele de el știute să elimine toxinele din corpurile noastre firave. Vă mărturisesc iar, dragi colegi, că văd beciul cu alimente de lângă spălătoria mamei Tismana, în care, în seri friguroase și umede stăteam după ora stingerii să curățăm cartofii pentru masa din ziua următoare. Era o bucurie pentru cei chemați să aducem tăvile cu mămăligă de la brutăria lui nenea Rovența, pentru că din colțurile tăvilor ne însușeam câte un boț de mămăligă pe care-l savuram în pauzele dintre orele de curs.
Aievea, văd vagoanele de marfă în care, așezați cuminți pe podea, așteptam opririle la Lainici și Pietrile Albe, să începem apoi cățărările după jirul ce trebuia strâns în acțiune patriotică obligatorie. Mai țin minte și revăd potecile pe lângă lagărul polonezilor, care ne duceau pe o cale mai scurtă spre grădina școlii din Vădeni, cu sape, lopeți și greble să ne asigurăm hrana pentru iarnă, iar la întoarcere, ne agățam de pomi și ne potoleam foamea ce ne lihănea zi de zi.
Văd șirul de copii în șanțuri până la gât, săpând de la școală până la pompieri, ca să aducem apa în bazinele care ne alimentau internatul, așa cum văd în aceste zile tinerii pesediști, foștii mei elevi, că îmi bat la poartă, ca să merg cu bucurie să votez cei trei trandafiri.
Dar, mărturisesc în fața voastră, cu certitudinea că acestea nu-s numai mărturisirile mele, ci, sunt mai degrabă ale voastre: Ghiță, Ilie, Vasile, Caie , Sandule, Panti, Gorică, Neluțule, Titule, Severică, Mitică, Mircea, Mitruț, Aristică, Antonie, Gheorghe, Costică și ale tuturor colegilor mei înscriși în cataloagele ce azi se redeschid după 63 de ani de când au fost închise, după ultimele ore de curs, în 1953 – anul absolvirii – ca azi să răspundem, unii «prezent», iar pentru ceilalți să stăm împietriți câteva clipe cu îngăduință și resemnare! Cu aceeași stimă și respect, dragi colegi, cu dragoste, eu doar am consemnat ceea ce voi ați cunoscut și ați simțit! Cumpăniți și retrăiți clipele de odinioară, sâmbătă, 28 mai 2016!
Cu mult respect și cu multă dragoste, al vostru coleg,
PETRICĂ D. POPESCU
