I. Doar o introducere
Marius Ghica este tipul de intelectual polivalent și poliedralic. Orizontul său cultural-estetic se lasă oricând transgresat de autoritatea incontestabilă a propriului eu. [1] Îl știu din anul I de facultate și de la cenaclul „Tudor Arghezi” al revistei „Ramuri”, unde am fost buni colegi. Am zăbovit dimpreună pe textele lui Mallarmé și Valéry la Lectoratul francez al Universității Craiovei.
Apoi drumurile noastre s-au despărțit o vreme. Acum suntem amândoi doctori în filologie. În timp ce eu am deja predat la Facultatea de arte plastice a Universității „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu (desenând eu însumi în secret zeci de „fantezii orficopitagoreice” ori realisme abstracte și simbolice – n.m.), Marius Ghica s-a apucat, ca și Marin Sorescu bunăoară, de pictură, dintr-un motiv profund motivat: dragostea pentru culoare, ispita experimentării câtorva maniere: figurativ, nonfigurativ, clarobscur, solipsist, etc. o primă expoziție fiind cea cu cocoși. [2]
Însă misiunea mea e de altă natură: să vi-l prezint pe scriitorul și temutul hermeneut care este azi Marius Ghica. I-am citit „Pașii lui Hermes” (Editura „Scrisul Românesc, 1999) apărută într-o colecție coordonată de Mihai Șora; în această carte, se ocupă de omul poietic, de reprezentarea mitografică pledând pentru știința de a plăsmui și de a fi întru o civilizație estetică; acest aspect este vădit augmentat și în expoziția „Pisici, pisicuțe și pisiceli”, și argumentat ad hominem căci citez – „omul poartă răspunderea pentru a fi păstrătorul ființei ce ni s-a dat”.
De altfel în eseul „Artă și joc” Marius Ghica invocă „dorința jucătorului (căci poetul și pictorul sunt homoludenși prin intermediul cărora jocul se joacă, accede în prezență, devenind act manifest) de a relua fără încetare jocul, de a se elibera și a se pierde în el.
În acest context, jocul e deopotrivă natural și/sau artificial; jocul omului e o pură reprezentare de sine și o ecuație: natură – operă de artă – joc: ca întreg se transmută în / figură (ins Gebilde)), capătă chip prin creație, ajungând la întruchipare și întruchipuire, identificare între mimesis și poiesis.
II. Un autentic savant
În „Cosmopolis” (Editura Aius, Craiova, 2020) [4], Marius Ghica pledează pentru ontologia cărturarului și inteligenței. În „Caietele” lui Valéry găsește definiri ale actului de creație artistică, ale considerării limbajului poetic ca un limbaj în limbaj, ca deviere (écart) de la proza uzuală, condamnată la mediocritate. În cazul expoziției „Pisici, pisicuțe și pisiceli” (Muz. Jud. Gorj „Al. Ștefulescu) actul de a picta este echivalentul actului de a scrie cu îndrăgite / preferate culori în compoziții la vedere, ca produceri de sens în chiar actul lecturii vizuale și al receptării operei drept poiesis: adică operele frumoase sunt fiicele formei lor care se naște înaintea acestora…
De altfel, traducând „Caietele” (vezi, Paul Valéry, Caiete (fragmente), Editura Humanitas, București, 2021) [5], Marius Ghica n-a uitat că marele scriitor și teoretician francez publicase, în 1957, „O introducere în metoda lui Leonardo da Vinci” [6]. Ghiciți în ce constă metoda ca atare. Ea purcede din „paradisul științelor”: din redarea fanteziilor propriului spirit artistocratic și paradoxal democratic (terț inclus fiind conștiința); logica imaginativă devine prin pictură o alta transimaginantă și jocular – constructivă (Marius Ghica recurge la această lege heideggeriană).
Cât privește, ca traducător al lui Valéry, Marius Ghica a performat în interpretarea „Caietelor”, ca un autentic savant ce ni se arată, fin cunoscător al limbii franceze și al idiomului valéryan. Închei cu un citat despre pictură: „Acest tablou este distribuire de clar și obscur.Mai este și o frumoasă distribuire de culori, de curbe. Iar în detaliu tabloul este un sistem de contraste, de contacte, o dezvoltare a expresiei colorate. Arta atinge poezia. Jean-Baptiste Du Bos chiar legitimează omniprezența poeticului când scrie despre poezia stilului, a picturii a compoziției poetice a tabloului etc. [7]
În încheiere vă invit – ca și Jean Guichard-Meili [8] și vă îndemn a privi pictura (lui Marius Ghica, în cazul de față) ca pe-o accelerare a libertății de a recolora lumea și ca pe-o dedublare a privirii: o parte fugind spre subiect, admițând convenția profunzimii, în timp ce cealaltă rămâne pe epiderma pânzei, bucurându-se neîncetat de accidentele înscrise acolo.
Un eseu de Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
1. Marius Ghica: Facerea poemului. Încercare de poetică în marginea textelor lui Paul Valéry; cu o primă versiune integrală a poemului Tânăra Parcă de Paul Valéry în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985;
2. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Literatura și Arta Cuvântului Serile la Brădiceni, Colecția 2021. Volumul II; Editura Pim, Iași, 2021; pp. 104-107; Cocoșii lui Marius Ghica;
3. Marius Ghica: Pașii lui Hermes: Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1999;
4. Marius Ghica: Cosmopolis. Eseuri și tălmăciri despre noi și viața în Cetate; Editura Aius, Craiova, 2020;
5. Paul Valéry: Caiete (fragmente); Traducere din franceză, prefață și cronologie de Marius Ghica; Editura Humanitas, Cluj-Napoca, 2021;
6. Paul Valéry: Introducere în metoda lui Leonardo da Vinci; în românește de Șerban Foarță; Editura Meridiane; București, 1969;
7. Jean-Baptiste Du Bos: Cugetări critice despre poezie și pictură; traducere, selecția textelor și studiu introductiv de Maria Carpov; Editura Meridiane, București, 1983;
8. Jean Guichard-Meili: Să privim pictura; traducere și prefață de Ileana Șoldea; B.P.T., Editura Minerva, București, 1980.
