În Duminica a 24-a după Rusalii; Ap. Efeseni 2, 14-228; al Arhanghelilor; Evrei 2, 2-10; Ev. Luca 8, 41-56 (Învierea fiicei lui Iair); a Arhanghelilor: Luca 10, 16-21, Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în Casa Dumnezeului Atotputernic, aduce înaintea ochilor minţii şi a sufletului nostru siderate şi tăcute de frica pandemiei globalizate, o adevărată lecţie divină, la fel ca atunci când în faţa lui Pilat, Mântuitorul Iisus Hristos tăcea şi cam în acelaşi moment, înaintea fariseilor, Iuda arunca banii, aşa cum fac miliardarii de azi, iar Iisus tăcea cu îngăduinţă, pentru ca zgomotele asurzitoare ale acestei lumi să se audă doar ele, când satana, stăpânitorul fricii şi al pandemiei, acţionează nestingherit, chiar încurajat de anumite cercuri globaliste şi anticreştine, pentru ca noi să tăcem în rugăciune! Într-o societate paralizată de pandemie şi de frica pandemică, numai Dumnezeu mai poate schimba ceva, într-o lume atât de disperată şi de supusă suspiciunii. La vremea când s-a întâmplat minunea, oamenii aşteptau să vină Mesia, să le rezolve problemele de viaţă, iar, ca simpli pescari, apostolii nu erau respectaţi, deoarece, ei nu vorbeau despre filosofie, ci, predicau o Cruce a suferinţei, deşi erau socotiţi nebuni, la fel ca azi. Cu siguranţă, în faţa dezamăgirilor lumii materiale, singura ripostă este credinţa în DUMNEZEU, cea care ne face ca după viaţa pământească să fim cetăţeni ai Raiului, împreună cu îngerii, cu arhanghelii, pe care îi închipuim tainic într-un ocean de bunătate divină pentru noi, astfel încât la Înviere, vom fi toţi ca îngerii şi nu ne mai consumăm iubirea trupeşte, pentru că mesajul îngerilor e limpede: trebuie să ne ridicăm deasupra nivelului decăzut al epocii noastre, fiindcă Dumnezeu ne arată că este Stăpânul sufletelor, dar şi al trupurilor, Stăpânul vieţii, dar şi al morţii, iar, omul a fost creat, nu pentru a sta în mormânt, ci, pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor!
El a zis: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme”. Şi râdeau de El, ştiind că a murit! Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: „Copilă, scoală-te”!
Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii, ne arată că mai-marele sinagogii din Capernaum, pe nume Iair, avea o fiică de doisprezece ani, care se zbătea între viaţă şi moarte. Aceasta era singurul copil pe care îl avea Iair. Auzind el de Mântuitorul Iisus Hristos că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea sa şi L-a rugat să meargă la casa lui pentru a o vindeca pe fiica sa grav bolnavă. Putem vedea că Iair avea, într-o anumită măsură, credinţă în Hristos, deoarece l-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei sale. Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc, atunci când spunea: «Pune mâna Ta peste ea», deci, Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare, de parcă ar fi avut Cuvântul Lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa, de parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat, n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna Sa! Totuşi, Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă pare destul de evident că tocmai credinţa acestuia era în suferinţă! Iar, pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, o minune care l-a încredinţat pe Iair că Hristos Domnul vindecă, nu doar mâna Lui! Pentru că în orice fel s-ar apropia cineva de Hristos, cu siguranţă că se tămăduieşte! Deci, iată că înainte de a ajunge Iisus la casa unde se afla fiica bolnavă a lui Iair, în faţa Lui a apărut o altă persoană suferindă şi întristată, o femeie bolnavă de doisprezece ani de scurgere de sânge, care cheltuise toată averea sa cu medicii, dar nu s-a vindecat. Această femeie s-a atins de haina Lui Iisus pe furiş, venind smerită şi plină de credinţă. În momentul când s-a atins de Iisus, ea s-a vindecat, dar, imediat, Iisus a întrebat: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?«. Atunci, toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: «Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?». Iar Iisus a zis: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine«. Dar, de ce a întreabat Domnul? El ştia bine cine s-a atins de El, însă, Mântuitorul întreabă ca să ne arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca să întărească pentru totdeauna credinţa în ea şi în ceilalţi oameni, ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor care suntem azi şi mai ales celor care vor fi mâine! Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair, să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa! Domnul are putere, nu numai prin punerea mâinilor, ci, El lucrează prin atingerea hainei, ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape, în drum ca şi în casă.
„Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”!
Atunci, femeia bolnavă, simţind că a fost oarecum văzută sau descoperită, a început să tremure de sfială şi de emoţie, dar, pe când ea tremura, Mântuitorul Iisus Hristos a încurajat-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!« (Luca 8, 48). Nu i-a spus: „îndrăzneşte, femeie«, cum de obicei se exprimă Iisus când vorbea cu femeile, ci i-a zis fiică. Adesea, când Mântuitorul numeşte pe cineva fiu sau fiică, acest fapt înseamnă că El a recunoscut în persoana respectivă o credinţă foarte puternică. De aceea, femeia vindecată este numită de El fiică. Apoi Iisus îi spune: „Mergi în pace”! Evanghelia ne arată atunci întristarea lui Iair, când, Mântuitorul, după ce a vindecat femeia bolnavă, cineva din casa lui Iair vine şi-i spune acestuia: «A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul» (Lc. 8, 49). Desigur, la vestea morţii fiicei sale, Iair este copleşit de durere. Dar, Dumnezeu Domnul, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Deci, a luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din Grădina Ghetsimani, iar, aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, ca să le spună şi celorlalţi! Aşadar, intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme”. Şi râdeau de El, ştiind că a murit! Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: „Copilă, scoală-te!!. În momentul acela, spune Sfânta Evanghelie, «duhul ei s-a întors şi a înviat îndată» (Lc. 8, 55), iar, ca să le arate la toţi realitatea învierii fetei, «a poruncit Iisus să-i dea să mănânce» (Lc. 8, 55), iar părinţilor fetei, uimiţi de puterea Lui Dumnezeiască, Mântuitorul «le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat» (Lc. 8, 56). În consecinţă, Pericopa Evanghelică ne arată că suntem egali în fața Lui Dumnezeu, ne vindecăm datorită acelorași leacuri, asumând aceeași Biblie și practicând aceeași credință! Trebuie să ne spovedim mai des, din ce în ce mai pregătiți, căutând în duhovnic acea călăuză pentru cei dezorientați. Sfântul Evanghelist Luca vorbește despre această minune, tocmai pentru ca să ne arate că Harul Dumnezeiesc se procură prin atingere cu credinţă tare de trupul Domnului, la fel se procură și prin atingerea de Sfintele Moaște sau prin primirea Sfintei Euharistii. Deci, Domnul nu a vindecat femeia de scurgerea sângelui, pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă, iar, Dumnezeu ne arată că este Stăpânul sufletelor, dar şi al trupurilor, Stăpânul vieţii, dar şi al morţii, fiindcă omul a fost creat, nu pentru a sta în mormânt, ci, pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor!
Soborul Sfinţilor Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri!
În fiecare an, în ziua de 8 noiembrie, Biserica dreptmăritoare cinsteşte Soborul Sfinţilor Mihail şi Gavriil şi a tuturor Puterilor cereşti celor fără de trupuri! Deci, în Duminica a 24-a după Rusalii, pe 8 noiembrie, nu îi prăznuim doar pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ci, pe toate cetele îngereşti care nu s-au despărţit de Dumnezeu!
Despre îngeri, Biserica spune că sunt «duhuri slujitoare» (Evrei 1, 14), adică, fiinţe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu şi totodată ocrotitori ai noştri, puşi de Dumnezeu să ne îndrume spre viaţa cerească. În baza precizărilor Sfintei Scripturi şi după mărturisirile Sfinţilor, îngerii Îl iubesc pe Dumnezeu, Îl preamăresc şi-I împlinesc voia Lui în conducerea lumii, a împărăţiilor, a popoarelor, a oamenilor. Ca slujitori cu totul desăvârşiţi, îngerii sunt uneori şi împlinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, dar, în mod statornic, îngerii slujesc la apărarea şi călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, îi ocrotesc pe cei drepţi, îi sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conştiinţei: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mişcare bună a inimii, rugăciunea, pocăinţa, faptele bune, toate acestea se nasc în noi şi se înfăptuiesc din îndemnul şi cu sprijinul îngerului păzitor. Desigur, la început, toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de lumină, de înţelepciune şi de tot felul de daruri, însă, Dumnezeu i-a supus unei încercări prin care îngerii, cu voie liberă, să-şi dovedească ascultarea, mai ales că încercarea aceasta s-a petrecut înainte de facerea lumii de către Cel Care ne arată că este Stăpânul sufletelor, dar şi al trupurilor, Stăpânul vieţii, dar şi al morţii, fiindcă omul a fost creat pentru a trăi veşnic în Împărăţia Cerurilor!
Profesor Vasile GOGONEA
