– „Coane, m-am gândit, dacă petreceți ca lumea de ziua mea, treci toate cheltuielile în contul meu. Merit și io măcar atâta lucru. Am vorbit cu un doctor priceput, care a cam adunat, prin natura serviciului, câteva lucrări bune de la mine, și mi-a zis că, după 70 de ani, avem voie să ne îmbătăm bine doar la sărbătoarea zilei de naștere. Și nu singuri. Așa că… mi-ar face plăcere să aud că nu pregetați.
Ce fac? Bine, chiar bine. Sunt la atelier și lucrez. Printre picături, îți fac și desenele promise pentru FilipArtGallery. Stai liniștit, ai un caiet pentru la toamnă”. Ușor de zis. Cum să stai liniștit când, iată, trece vara, ne-am luat cu viața și n-am apucat nicio lucrare de la pictorul Pelmuș? A umblat prin tabere și simpozioane, are tot felul de obligații, trag de el toți colecționarii și a început să se cam pretindă. De când cu atelierul din Pangratti, indiscutabil e nevoie de o anume diplomație ca să-i intri în voie, trebuie să vadă că încerci să-ți justifici cu cordialitate curiozitățile estetice în ceea ce-l privește, să-l lași să se apere în fața unor prejudecați pe care le acceptă nu fără un anume scepticism, ignorând mai vechile adeziuni pentru o formulă sau alta pe care le găsise a fi fost oportune la un moment dat.
– „Coane, bătrânețea! Încerc să stau atârnat doar pe scara mea de valori. Totu-i o aventură chinuitoare pe care mi-o asum zilnic. În Pangratti, fiecare viețuiește singur în spatele ușilor închise. Eu exist doar dacă pictez. Uite, la vârsta asta, încă nu mă gândesc serios la destinul meu de pictor. Vreau să cred că mai am timp”…
Pictorul Pelmuș e prietenul nostru de ceva ani buni. Îl urmărim pas cu pas. Vorbim aproape zilnic. Au fost perioade bune când a lucrat pentru noi. La împlinirea a 70 de ani, am fost în stare să facem câteva expoziții PELMUȘ cu lucrări din inventarul nostru: la FilipArtGallery – Bălăneștii Gorjului, la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, la Galeriile Cozia din Râmnicu Vâlcea, la Muzeul de Artă din Calafat… Pe esplanada Muzeului nostru Țărănesc cu Artă Contemporană i-am pus, cu ocazia petrecerii pe care-am dat-o în cinstea lui, o stea de marmură, cioplită din prietenie de sculptorul Paul Popescu. Am adunat lucrări de Pelmuș, unii zic că avem deja prea multe, cu care vrem să-i organizăm, într-o pivniță de lemn veche de mai bine de-o sută de ani, o Vinotteca dell‘Arte. Să fie numai a lui. Dimineața, cât de devreme, să ne strecurăm pe furiș în expoziție și să ne luăm cu viața și să nu știm când se face ziuă. Ca și cum la noi ar fi mereu „noaptea muzeelor”. Închipuiți-vă, să poți să te descurci binișor printre sticlele cu vin de Bălănești și sticlele cu vin de Valea Călugărească, aduse de pictor din viile lui, toate cu etichete elegante desenate de Pelmuș. Și fără preț. Sunt colecționari care cumpără sticlele cu vin pentru etichetele lor de un farmec aparte… Anul trecut, la o emisiune pe care i-am dedicat-o la Târgu-Jiu TV, ne-am lăudat că o să facem o grămadă de lucruri… Timpurile au venit peste noi și nu ni s-a prea ales. Totuși, anul acesta, am avut succes cu un calendar de perete, desenat special de pictor pentru 2021. L-am scos într-un tiraj care l-a obligat să devină piesă de colecție. Sperăm să mai facem. Lucrăm în continuare la un album mai elaborat cu desene de la FilipArtGallery. Ne-am dori să-l surprindem și pe pictor… Încolo să fim sănătoși… Despre pictura lui Ștefan Pelmuș s-au pronunțat de-a lungul timpului mulți critici de specialitate, scriitori sau iubitori de artă. Toți au încercat să-i descifreze intențiile, să-l pună în valoare prin comparație, să-i găsească un loc pe care să-l merite în peisajul plastic al zilelor noastre.
Vă punem la dispoziție textul unui poet la care ținem, Ion Mureșan, un bun prieten care iubește pictura lui Pelmuș în mod deosebit și care s-a aplecat cu înțelegere asupra ei:
Există în pictura lui Ștefan Pelmuș un element constant: fundalul tablourilor – simplu, cel mai adesea monocolor, cel mai adesea țipător. Atât de constant, că nu sunt șanse să fie întâmplător. Cum însă mi-a fost dat să văd la pictori multe lucruri consecvente din întâmplare, vin repede și spun că la Ștefan Pelmuș elementul de care vorbeam este cu siguranță înfiletat, înșurubat în gând, în intenție. Este, la urma urmei, vorba despre o cortină. Spectacolele sale plastice se desfășoară mereu în fața cortinei, pe fața ei. La fel cum se desfășoară spectacolul literelor dintr-o carte pe față hârtiei, cum se desfășoară spectacolul hieroglifelor pe fața pietrei, cum se desfășoară spectacolul ridurilor pe fața omului. Și este cortina asta atât de ademenitoare, încât cu greu te poți abține să nu te apropii de tablou să-i ridici un colț ca să vezi ce îți pregătesc actorii în spatele lui, căci nerăbdarea te pune sub tensiune. Tot aici e ceva de observat prin cortina fundalului. 
Pelmuș cultivă cu ostentație o nepotrivire. Căci există o inadecvare coloristică între „cortină” și „spectacol”. Însă tocmai „nepotrivirea” aceasta generează spațialitate, formele nu sunt „cusute” pe pânză, ci joacă liber în fața ei. Așa că mi se pare pripit și imprudent să punem eticheta de „decorativism” pe lucrările pictorului, fără să nuanțăm judecata. În ceea ce privește „spectacolul” din avanscenă, ar fi multe de spus. De bun simț este să spunem că peisagistica simbolică este dominată de elemente creștine, că tablourile dau impresia de „icoane fără sfinți”, că par a fi imagini decupate dintr-o perdea vegetală paradisiacă.
Amatorii de decriptări de simboluri pot consulta cu folos „Structurile antropologice ale imaginarului”, de Gilbert Durand, și vor găsi de toate în legătură cu simbolistica cupei, peștelui, spadei, bărcii, oului cosmic, Graal-ului, potirului etc. în diferite culturi și religii. Altceva mi se pare însă important în arta lui Pelmuș, nu această vânătoare de simboluri, îndeletnicire, vai, atât de plăcută intelectualilor. În tablourile sale nu ai pentru ce să scotocești, căci totul e la vedere. Atitudinea pictorului față de simboluri mi se pare admirabilă.
Numai la auzul cuvântului misterios, simbol, oamenii de treabă își zburlesc bibliografiile, își dau ochii peste cap și iau o poziție meditativă. Pelmuș nu are pic de încrâncenare. Le mânuiește firesc, ca pe niște lucruri, cu o neascunsă bucurie, cu bucuria și seninătatea cu care un copil își arată jucăriile unui prieten venit în vizită. Pentru el, problema e rezolvată, abstracțiile au carnație. Și pentru ca să o luăm pe scurtătură, vom aminti o frază și eseul lui Heinrich Mayer, istoric de artă și apropiat a lui Goethe, „Despre obiectele artei figurative”, care vine ca o mănușă picturii lui Ștefan Pelmuș: „Vom numi alegorice pur și simplu obiectele care ascund sub suprafață imagini poetice, istorice sau simbolice, un adevăr important și profund pe care rațiunea îl descoperă numai după ce simțurile satisfăcute nu se mai așteaptă la nimic”. Simțurile au fost satisfăcute. De acum e liber la descifrarea „adevărului important și profund”!
Pentru colecția noastră de la Bălănești, lucrările lui Pelmuș, atârnate la vedere doar în zilele cu cruce roșie la calendar, reprezintă cortina de sărbătoare cu care ne prezentăm înaintea oricărei reprezentații menite să trezească interesul prietenilor. În compania lui, restul pictorilor expozanți transferă asupra celor interesați conotațiile creative ale unui întreg spectru rezervat unității simbolistice pe care încercăm să o impunem demersului nostru. Surprinzătoare la prima vedere, pictura lui Pelmuș se așază fără prea mare protocol în loja rezervată artiștilor considerați a fi deja clasici, recunoscuți și înțeleși, seducători de-a dreptul în teritoriile strânse ale regatului captiv doar viziunilor singulare care fascinează sigur și profund. Universul lui are identitate, desenele și picturile și obiectele constituie un tot plastic, o efigie configurată vizual pentru a putea rămâne definitiv în memoria noastră afectivă. Căutăm un pretext pentru încă o sărbătoare. Într-o competiție liberă, fiecare avem șanse egale. De bună seamă, nimeni nu își etalează criteriile după care-și alege tema în încercarea de a-și promova interesul. Interesul nostru este pentru persoana pictorului Pelmuș, iar pretextul este chiar ziua lui de naștere, pe care am decis să o ridicăm la rang de mare sărbătoare. Facem ca de fiecare dată un studiu atent și găsim neapărat o soluție acceptabilă. Șocul impactului cu o personalitate confirmată va trebui cumva îngrădit pe o piață controlată subiectiv și cu patimă. Cred că doar denunțându-ne interesul vom putea să ne bucurăm de privilegiile unei adevărate prietenii, iar ambiția de a-i cunoaște în amănunt opera ne va face în continuare să ne pierdem „uzul rațiunii” când suntem puși în situația de a ne alege cu alte și alte lucrări.
Ce face artistul la zi de sărbătoare?
Pictează cu luciditate, înțelept și gândind curajos la ziua de mâine. Neîndoielnic, o remodelare a ierarhiilor va trebui să-l găsească pe baricadă, oferind colecționarilor materie primă competitivă care să-i asigure existența, dar și o posteritate confortabilă.
Ce facem noi la zi de sărbătoare?
Ne gândim să petrecem ca să-i păstrăm artistului o imagine bună, în stare să suporte convenabil impactul cu gura lumii, rămasă aceeași ca și în anii trecuți. Căutăm o scăpare în cunoștință de cauză, punând la bătaie experiențe personale și extravaganțe verificate. Vom lăsa astfel cuvânt de învățătură urmașilor despre libertatea de a sluji un idol și despre obligația de-ai fi în preajmă și la sărbători. Mai ales.
Pentru noi, Pelmuș e sărbătoarea perfectă.
La mulți ani, maestre!
Vasile VASIESCU
