„Bă, nepoate, primăvara asta-i ca muierea de să știe frumoasă de la Dumnezău și se hotărește ezact când nu mai ai nicio nevoie. Uită-te dumneata ce frumos se ridică ceața pe Dealu-al Mare, cum începe să cânte țuțundeiu și cum ne trăznește mirosu de cocoșei de pe Grind. Pă, să mai mori? Și noi stăm degeaba de parc-ar fi cruce roșie la călindar, bem vin în pahare de plastric și vrei să am glas să-ți povestesc la amănunt de viile Bălăneștilor și despre țărani. Care vii? Care țărani?
Eram tânăr, aveam casă, muiere și copii și-mi plăcea de-a lu Cutare, nu țâ-l spun că-s amândoi vai de capu lor, au și bătătura plină de nepoți de n-au cu ce să țâne la ei și uită-te și la mine cum am ajuns. Ș-o visam noaptea de mă treceau toate apele și ziua făceam ce făceam și-i tăiam calea și-i dam de înțăles cât puteam io de pe ocolite, da pricepuse bine și ea, și n-a vrut neam. Și mă pomenesc cu ea încoace mult, când se cam alesăsă prafu de-amândoi, venea de la târg și era o vreme frumoasă ca asta, și-mi zice pe față că doctoru i-a dat în scris că s-a termenat, e la liber și dacă mai am dispoziție… Auzi, dumneata, s-aștept toată viața și s-ajung să nu mai am nici măcar dispoziție. Ce să mai vorbim de câte ălea mai ai nevoie la o adică… Bun înțâles că nu mai e cazu. S-a prescris. Da rămâi cu amintirea… Bă, săriți-vă caii acum cât să poate, țineți de casă și faceți copii, că timpu trece și ce rămâne? Nu vezi mneata… Altă dată aveam îndemn, pe timpu ăsta, cam după ce trecea popa cu Trifonu, stăteam mai mult prin vie. Vedeam de ea și eram tot numai un fluier și mă-ndemna dracu și mai scăpam și-n porumbi. Cu-atât m-am ales. Acum stăm amândoi pe terasă la „La Zamfir” și bem vinu statului, că pe-al bun îl beau ăi de-și fac de treabă pe bătătură acasă la ei, stau și numără banii pe-ndelete și pe noi ne bagă-n samă numai când vin cu nota de plată. N-am avut ștofă de negustor. Am avut talent numa la muncă. Da am și avut de toate. Acu nici nu mai pot, da nici nu mai am pretenții. Nu mai poftesc la nimic. Doar că mă uit la lume pe linie la deal și la vale. Și ce lume? Că se prefiră prin fața mea numa-n mașini. N-are nici cine să te mai salute. Auzi numai că te claxonează. Nici nu știi ce să faci, să te ferești fuga sau să-ți ridici pălăria ca să-i răspunzi omului, c-așa s-a pomenit pe la noi.
N-ai cu cine mai da nici mână… Bine că auzii c-ai dat pe-acas și te prinsăi, că-s nevorbit de-o săptămână. Ultima dată am vorbit cu popa. Mi-a ieșit în cale și n-am putut să-l mai ocolesc. Mă gândesc să nu fie dracu vreun sămn, că n-aș avea de gând. Încă-mi place, chiar dacă stau degeaba și mi s-a rărit și cu poftele.
Mă-ntrebai de viile Bălăneștilor. Pă, pe timpu meu ne spălam pe la subțiori cu vin de-al vechi, amiroseam la horă toți numa a peliniță, nu beam apă decât de la fântâna lu Antonescu de era-n buza regimentului, și asta când ne duceam joia la târg și noaptea, noaptea aveam ulcioru cu de-al alb la capu patului, c-așa avea muierea pretenție. Poate nu știai, da pe timpuri, muierile bea și ele, da numai noaptea. Așa s-a apucat din bătrâni. Obicei vechi. Da s-a pierdut și-nvățu asta. Acu, aia mică a lu Zgârnici, de și-a adus mașină decapotabilă din Italia pe munca ei, cum subțâne ea, îi bagă pe aștia tineri și-n putere sub masă aici, pe terasă la „La Zamfir”, ziua-n amiaza mare. S-a dat lumea cu curu-n sus… Nu vezi dumneata unde s-a ajuns, am văzut la televizor că pe unele locuri și-n Franța și-au revenit cu viile abia dup-o sută de ani, după ce se alesese și la ei prafu de tot. Pă, în cazu ăsta, de să mențin anii și la noi, mai apuc io să tai via-n Dealu-al Mare și s-aud noaptea pândaru cum înjură copiii numai de mame și-i țâne la distanție cu sare să nu-l fure pe timpu serviciului lui?
Degeaba s-a luat premii la Paris cu vinu de Bălănești, cine mai știe, și dacă știe mai interesează pe cineva? Să-mi spui mie un local astăzi din Târgu Jiului care-ți pune pe masă de dimineața până seara vin de Bălănești, cum am apucat io și cum povestește-n cartea lui de-alde profesoru Titu Rădoi, altfel și el, la origine, țăran de la Câmpofeni. Ne făceam fală că era vin de-al nost pe toate mesele… Acu, poate să mai găsești la noi un vin ca lumea la ingineru Cochină, ăl de s-a ținut cu stropitu viilor de Sfântu Trifon, de veneau toți popii și șefii și lumea-și aducea numai lingura de-acas; sau pe la vreo văduvă din Ohaba, care alege strugurii bob cu bob și-i joacă singură-n mijlocu bătăturii pe lună plină, că altfel nici pe ea n-o mai vede nimeni. No mai strigă nima la poartă.
Mi-aduc aminte de copil că toamna, când se termena cu culesu, mirosa toată mahalaua Tășcăilor până dinspre ziuă numai a ananas. Și dimineața, când se ridica lumina ca lumea dinspre Amaradie, năvălea pe linie din toate privoarele mirosu proaspăt de turtă, atunci scoasă din gura sobei. Parcă aud și acum gălăgia de-o făceau care mai de care curățându-și turtele de cenușa din foc cu o custură meșterită cu model la fierăria lu Gheorghe Țâganu. Am găsit una uitată la o grindă când am dărâmat cunia a veche ca să lărgim locu cășii pentru mașina a nouă de-a adus-o acasă nepotu-miu ăl mic. Că i-am și zis: adu bă puță-n bătătură și tu o creștină ca lumea, să facă copii și să te țână mai din scurt că te-ai învățat hodăielnic și vezi că nu mai sânt nici parcări pentru câți umblați noaptea de nu vi se mai alege. Și aud că s-au și scumpit… Așa, ai lucru tău, ești la casa ta, altfel se uită lumea la tine. Da, crezi c-a auzit. Nu mă mai bagă aștia-n samă. Doar mă cheamă la masă. Și mi-a zâs mulți că tot e ceva. Și mai într-ales, mi-a zâs și-a bătrână să-mi văd de treabă. Că-i mai sigur pe timpurile ăstea. Ce vorbești! Am rămas singur. Nu mă mai înțăleg nici cu dodă-ta. Se uită pierită la mine când dau să zâc ceva, tace cu subînțăles și-mi dă peste nas și-acu că cât a pătimit ea cu mine. Și că ce viață a avut ea. A avut, n-a avut, a știut pe cine-așteaptă cu masa pusă, că din punct de vedere privind munca ei am onorat-o mereu. Am stat la masă cu ea de pe undea-am venit, c-așa mi s-a părut mie corect. Mai ales că fără mine nu punea-n gura nimic. Vedea numai de copii. Că ăia a fost lumina ei. Și-acu…
Zâceai de țărani. Dai cu pușca mata de cum intri-n comuna noastră cu rata de la Drăgoieni, de la primele căși și până treci și de Ohaba și ajungi, după caz, până-n Blidari, n-ai să vezi picior de țăran. Au pierit. Ăi de am mai apucat timpu ăsta, suntem și noi altfel, ne-am boierit, vorbim în vârfu limbii despre orșice, le știm neapărat pe toate, dăm din mâini ca să părem mai domni și ne ia somnu când țî lumea mai dragă. Ba, la „La Zamfir” se-ntâmplă, cât să cred unii de domni, să-i aduni de su masă. Pă, nu să pomenea așa ceva pe vremea de era țărani adevărați și să vedeau ei după lucru la MAT și puneau țara la cale. Acu…
Nu știi că erai mic, da trebuie să fi apucat și dumneata că ești făcut cam de mult, unde-i acum Poliția era pe timpuri Primăria Bălănești, și tot acolo era ca o sufragerie ca de-ale de-acum, o hodaie mai mare plină cu rafturi burdușite cu cărți și pe ușă scria în clar, pentru toată lumea de știa să citească – „Biblioteca Luceafărul”. Că așa era atunci politica, te duceai și la bibliotecă, fiecare era trecut pe un carton liniat cu numele lui cu care te avea în vedere și-ți ținea socoteala la cărțile de țî le da domnișoara Doina Diaconescu, așa o chema, da poți s-o vezi că-i încă-n putere, s-a retras și ea la țară cum ziceți toți de-aț venit acasă de prin lumea albă, și citeam pe rând cărți numa despre țărani – „Desculț”, „Setea”, „Cronică de la câmpie”, „Bărăgan”, „Moromeții”, așa era atunci – Biblioteca țăranului muncitor –, citeam ca să aflăm cum erau țăranii și pe alte locuri, să putem știi, prin comparație, ce-i cu noi și cam pe unde eram așezați pe lumea aia când se spunea că „țăranu era talpă țării”.
Mi-a plăcut cartea și cam știu cum s-a petrecut cu țărănii pe lume, i-am apucat bine, că și de aia îndrăznesc să te țân de vorbă ca să ne mai treacă timpu. Mai țâi minte, acu că se fac anu ăsta 50 de ani, mi-ai adus o carte, chiar așa-i și zâce – „Niște țărani” –, sămnată ca pentru mine de la Dinu Săraru, domnu scriitor de-a tot venit și pe la dumneata pe-acas? Ei, te rog să mă crezi pe cuvânt, o am și acum și când vreau să știu și să-mi aduc aminte ce viață am avut noi, țăranii, o iau din raft și citesc pe sărite din ia, și de fiecare dată mă trec lăcrămile, că ce viață am mai avut și noi și scrie în carte numai despre cum a fost ea de-adevăratelea.
Domne, io cred și vorbesc la sigur, că Dinu Săraru a fost chiar țăran de le-a știut el pe toate și le-a trecut așa de bine pe hârtie-n carțile lui. Auzi, dumneata, să citesc io și după 50 de ani din ea ca să-mi împrospătez viața de-am dus-o, cum s-a putut, pe lumea asta. Da, dacă-ți spun și crede-mă, că din „Niște țărani” le-am citit și copiilor mei, și după caz, am apucat să le citesc și la nepoți, că câteodată-s curioși și ăștia. S-a ajuns să te-ntrebe că ce-s ăia țărani. Cine-ar fi crezut că apuc s-ajungem chiar aici?
Ei, uite că s-a ajuns. Io, personal, mă bucur că am apucat să-i văd pe aștia de pe lângă mine c-s curioși și-ntreabă și despre țărani, cum s-ar zice, chiar în timpu vieții mele. Mare lucru!… Și trebuie să-ți spun că mă bucur peste măsură că mi-ai zis și mie cum că scriitorul Dinu Săraru tocmai ce-a-ncherbat de ziua Sfinților Grigore, Vasile și Ion suma frumoasă de 92 de ani. Bag de samă că-i contingent cu mine. Nu-s nici io sângur pe lume… Să-i dea Dumnezeu sănătate și… „putere de muncă”, și să mai scrie povești despre țăranii de la Slătioara, pe care bag sama că i-a cunoscut atât de bine chiar la fața locului.
Am trecut iarna asta și la dus și la-ntors pe la poarta dumnealui, că am fost la doctori la București, și mi s-a părut că la Slătioara era multă liniște și de țărani, tot ca pe la noi, nici urmă, doar în gându la câțiva și poate și-n cărțile de le-a scris.
Io sunt sigur că mâine-poimâine va veni vremea de-o să-nvețe copiii la școală despre țărani după cărțile lu Dinu Săraru. S-auzi c-a chiulit copilu lu cutare dintr-a VII-a de la ora de sport ca să-nvețe pentru teză la „Niște țărani”.
Mi-a plăcut că i-ai pus o stea în grădinuța de la linie din fața casei și că ai toate rândurile de crărți de-au apărut cu „Niște tărani”, și io cred că sigur tirajul lor la un loc bate bine numărul de țărani de-i mai avem cu acte-n regulă răspândiți care pe unde încearcă încă să vadă de rostu țării ăsteia.
Când te vezi cu domnu Dinu Săraru să-i transmiți numai de bine din toate puterile mele, și-n sănătatea-i de care doresc să se bucure încă mulți ani, dau și io un rând cu vin de-al bun pe terasă la „La Zamfir”, ca să mai stăm amândoi de vorbă și să prefirăm viața.
Bă, nepoate, intrarăm în primăvară pe porțile-ale mari și mă bate gândul să mai petrec pe lumea asta. Că se merită. Și s-ar mai găsi loc. Ce zici? Să mă hotărăsc să depun cerere?”
Vasile VASIESCU
