Motto:
,,Mintea omenească e veșnic în mers, sau, dacă vreți, în mișcare, și limbile la fel. Fiecare epocă își are ideile sale proprii și trebuie să aibă și cuvintele adecvate acestor idei. Limbile omenești împărtășesc soarta lucrurilor trecătoare. Fiecare veac aduce și ia cu el câte ceva.”
Victor Hugo
,,Studiu! Studiu! Dacă toate acestea – pium desiderium!- s-ar întrupa odată, fără îndoială am duce limba română la mai multă perfecțiune, căci putere de viață are în ea mai mult decât limba franceză, și e frumoasă…”
George Coșbuc
Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală, fie pe cale scrisă. Acestor două modalități de comunicare între oameni le corespund două sisteme, limba vorbită, un sistem care se manifestă printr-o secvență de foneme și limba scrisă, printr-o secvență de grafeme, tipărite sau scrise cu mâna. Limba vorbită solicită auzul, iar cea scrisă văzul. De reținut că limba vorbită premerge celei scrise și aproape întotdeauna limba scrisă rămâne în urmă față de cea vorbită. Din cauza diferențierilor care se produc între limba vorbită și cea scrisă, popoarele sunt obligate să-și revizuiască periodic scrierea, spre a o aduce în concordanță cu limba vorbită. Deci revizuirea scrierii devine o necesitate.
Mai întâi trebuie să precizăm că în secolele al XIV-lea și al XV-lea, limba oficială a cultului și a administrației, în țările românești, era slavona. Limba română a fost scrisă prima dată cu litere chirilice (alfabetul slavon) și se ajunsese ca fiecare sunet să fie redat printr-o literă și fiecare literă să corespundă unui sunet. Apoi a fost introdus un alfabet de tranziție spre cel latin, în secolul al XIX-lea, după 1860, ca apoi să se adopte în întregime alfabetul latin, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Când s-a introdus alfabetul latin, activitatea a trebuit luată de la început. Unele litere latinești nu erau necesare pentru limba română, dar mai multe sunete românești nu aveau corespondent în limba latină. De aceea, s-a recurs la crearea de litere cu semne diacritice (ș, ț, î, ă, â).
Prima reglementare oficială a scrierii românești cu litere latine de Academia Română s-a produs în anul 1881.
Putem vorbi de ortografii etimologice (engleza, franceza), definându-se prin acele scrieri care notează cuvintele nu așa cum se pronunță astăzi, ci cum erau pronunțate într-o fază mai veche a limbii, prin urmare, principiile scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor (originea), de asemenea, de ortografii fonetice, după Alexandru Graur, mai corect ortografii fonologice (foneme), prin care scrierea cuvintelor are la bază felul cum acestea se pronunță, cu mici excepții.”eu” (“ieu”), “el” (“iel”), “ei” (“iei”), “ea” (“ia”), “ele” (“iele”), “ești” (“iești”), “este” (“ieste”), “e” (a fi–“ie”), “eram” (“ieram”), “erai” (“ierai”), “erați” (“ierați”).
Ortografia etimiologică a fost combătută cu vehemență, în primul rând de o serie de scriitori cu reputație, C. Negruzzi, Alexandru Odobescu, B.P. Hasdeu, mare lingvist. Au fost scrise studii, pamflete, (“Prandiulu Academicu” al lui Odobescu) chiar și o piesă de teatru, “Trei crai de la Răsărit” a lui Hasdeu. Succesiv, au avut loc reforme ortografice sub egida Academiei Române (1881, 1904, 1932). În comisiile însărcinate să facă propuneri pentru modificări, s-au manifestat puternice discuții aprinse, deși mai toți membrii acestora erau stăpâniți de dorința de a evidenția romanitatea limbii noastre, nu toți cădeau de acord între ei, deoarece fiecare venea cu argumente diferențiate, unii țineau cu insistență la “â” din “a”, dar acceptau pe “z”, alții se pronunțau pentru “î” din “i”, însă nu voiau să audă de ”z” în cuvinte ca ,,poezie”. În 1932, comisia încredințată cu ultima revizuire, până după război, în urma unor îndelungate discuții violente între principalii specialiști de atunci, a reușit să ajungă la o formulă tranzacțională, dar cel care a primit sarcina să publice o broșură cu modificările adoptate a prezentat propriile lui păreri diferite de cele stabilite. În asemenea condiții, regulile Academiei Române n-au fost respectate întru totul. Avea loc o adevărată “anarhie ortografică” (Al. Graur). Mulți dintre oamenii de știință au ignorat ortografia Academiei. Nicolae Iorga a avut întotdeauna scrierea sa‚”românesc” , „ţeară”. Ovid Densuşianu și-a menținut particularitățile de ortografie. Alexandru Graur spune că a întâlnit intelectuali care nesocoteau regulile ortografice ale Academiei nu pentru că le considerau greșite, ci pur și simplu deoarece nu le cunoșteau. O discuție purtată cu mai mulți intelectuali, înainte de război, printre care și cu un scriitor, membru al Academiei, l-a făcut pe Alexandru Graur să înțeleagă că niciunul dintre convorbitorii săi nu știa să facă deosebirea între „fii”, imperativ afirmativ (Fii cuminte, domnule student!) și „nu fi”, imperativ negativ (Nu fi obraznic!)
Înainte de război a apărut “Îndreptar și vocabular ortografic”, autori Sextil Pușcariu și Teodor Naum. În ediția a III-a, București 1941, autorii afirmau: “Greutatea la noi nu e cum scriem, ci cum rostim un cuvânt, grea nu este ortografia, ci ortoepia”.
Noua Academie Română, creată în 1948, și-a propus cu prioritate elaborarea unei reforme ortografice. Mai întâi s-a întreprins o discuție publică, s-au formulat propuneri în presă, după care a fost dată o Hotărâre a Consiliului de Miniștri care a fost semnată la 16 septembrie 1953, dacă nu ne înșală / înșeală (DOOM3) memoria, liceean pe atunci, de Chiru Stoica. În „Hotărâre” se prevedea ca sarcină pentru Academie de a publica „Micul dicționar ortografic” până la 1 octombrie 1953, urmând ca noile norme să intre în vigoare de la 1 aprilie 1954. A fost reeditat în 1954 și 1955. Au mai apărut “Îndreptar ortoepic” (1956) și “Îndreptar de punctuație” (1956). În “Hotărâre” se prevedeau 16 norme obligatorii, în articolul 1. Cu toate acestea, niciuna din aceste norme nu a rămas necontestată. Concurența dintre “â” din “a” și “î” din “i” pentru unul și același sunet a stârnit cele mai multe controverse. Scrierea cu “î” din ”i“ peste tot, la începutul și în interiorul cuvintelor, un progres după Mioara Avram, era contestată de etimologiști, partizani a lui “â” din “a”. Și după 1953, apar tipărituri semnate chiar de academicieni în care apăreau cuvintele cu “â”: “mână”, “râpă”, după ortografia academică din 1932. Nu era respectată în întregime norma prin care se trecea la scrierea cu cratimă în loc de apostrof în grafii ca: “m-am obișnuit”, “s-a dus”. Mai apăreau în tipărituri grafii cu “u” final(“raiu”), “grije”(“grijă”), “ghiață”(“gheață”), “voe”(“voie”), “sbor” (“zbor”), “cassă” (“casă”), “Ianoarie” (“Ianuarie”).
Multe controverse s-au iscat privind scrierea verbului “a fi”, la indicativ prezent: “sînt”, “sîntem”, “sînteți”, normă trecută în reforma ortografică din 1953 și “sunt”, “suntem”, “sunteți”, așa cum se scria după reforma din 1932.
În 1960 apare “Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație” prin contopirea a trei dicționare anterioare axate pe câte un singur domeniu: ortografic, ortoepic și de punctuație. Acest “Îndreptar” conținea 12500 de articole (cuvinte). În 1965 apare ediția a II-a în care este introdusă excepția prin care numele propriu “România” și familia lui (“român”, “româncă”, “românește”, “românesc”, “românime”, “românism”, “românizare”) să se scrie “â”, precum și în numele proprii de familie, după dorința purtătorilor.
Alexandru Graur, în “Mic tratat de ortografie”, Editura Științifică, București, 1974, atrage atenția asupra unor greșeli de corectură: “delicvent”, în loc de ”delincvent” sau “complect” în loc de “complet”, scris cu această ultimă formă (complet) chiar și în “Dicționarul universal al limbii române” de Lazăr Şăineanu, 1925, pe când în “Dicționarul limbii române moderne” (1958-Dimitrie Macrea) sunt acceptate ambele forme: “complet” dar și “complect”. Greșeli se fac și din cauza unor neclarități în “Îndreptar” cum e și cazul “clasa întâi”, nu “clasa întâia”. S-a înțeles greșit că “întâia” trebuie suprimată peste tot chiar și în “întâia clasă” sau „întâia” și “a doua oară”. Autorii DOOM2 revin asupra acestui aspect lingvistic: “întâi”-adverb; “întâi”- numeral ;“întâi”,“întâiul”,articulat plural, “întâii”; feminin “întâi/întâia”, articulate “întâile”. Deci, corect: “clasa întâi”/ “clasa întâia”: “întâia clasă”.
Acestea sunt precedate, în DOOM2, de semnul exclamării, prin care se atrage atenția că sunt modificări de normă, La fel: “întâia dată”; “întâia oară”;“întâiași dată”- locuțiuni adverbiale. Alte erori depistate de Alexandru Graur: scrierea cuvântului „atuncea” (corect “atunci”), scrierea într-un cuvânt a vocabulelor “devreme”, “demult”, în toate cazurile!
“Îndreptarul”, ediția a III-a, 1971, corectează erorile strecurate în ediția a II-a, prin care recomanda să se scrie “o dată ce”, „o dată cu” și “de loc” (în funcție negativă), scrise corect în noua ediţie: “odată ce”, “odată cu” și “deloc” Exemple: ,N-a plouat deloc (nicidecum). Este de loc (originar) din Târgu Jiu.
Prin Hotărârea Academiei Române din anul 1993, se trece la modificarea scrierii formelor de indicative prezent, persoana I singular și plural și a II-a plural și persoana a III-a plural, revenindu-se la scrierea lor anterioară, prin reforma ortografică din 1932, cu “u”: “sunt”, “suntem”, “sunteți”. Potrivit aceleiași Hotărîri, revenirea la “â” în scrierea limbii române are implicații și în scrierea unor verbe de conjugarea a patra terminate la infinitiv în “î”: “a coborî”. La infinitiv prezent (“a coborî”), la modurile și timpurile compuse cu acesta (infinitiv): viitor (“voi coborî”), condițional-optativ (“aș coborî”), la indicativ, perfectul simplu persoana a III-a (“el coborî”) și la imperatv negativ (“nu coborî!”). În interiorul verbelor se scrie cu “â”: “coborâm”. La verbele care înep cu “î” (“a începe”), (“a învinge”), “î”se păstrează și în interiorul cuvintelor la modurile la care forma negativă se realizează cu prefixul “ne” și adverbul “mai”: “neîncepând”, “nemaiîncepând”, “neînceput”. La fel și la verbele precedate de prefixul iterativ “re” (“reîncepe”, “reînscrie”).
Dorința unor specialiști de revenire la reforma ortografică din 1932,prin lărgirea sferei de întrebuințare a grafemului “â” s-a îndeplinit.
În “Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române” (DOOM1) grafemul “â” din “a” este folosit numai în numele proprii “România” și derivatele acestuia (“român”, “românesc”, “românește” etc) și în nume proprii de familie, după dorința purtătorilor (Brâncuși). Începând cu ediția a II-a, DOOM2 (2005), în interiorul cuvintelor, se scrie numai cu litera “â”.
Obiectul unei controverse a fost și regula scrierii cu “a” sau “ea”, cu “e” sau “ă”, respectiv cu “i” sau “î” după “ș”, “j”. În a treia ediție a Dicționarului (DOOM3) sunt considerate ca fiind corecte ambele forme: “așază”/ “așează”; “înșală”/ “înșeală”. Forme corecte: “grijă” (nu “grije”), “nișă”(nu “nișe”), “fișă”(nu “fișe”), “tijă” (nu “tije”).
Scrierea cu “ș” sau “z” intervocalic în neologisme a constituit obiectul unor dispute îndelungate, unul dintre motivele retragerii din Academie a lui Ovid Densusianu.
O altă noutate adusă de autorii DOOM3 se referă la anumite neologisme, care, în scriere, păstrează pe “s” etimologic “diserație” (colocvial), dar este acceptată și grafia “dizerație”, la fel formele: “disident”/“dezident”; “disidentă”/ “dizidentă”.
Critici aprinse au fost aduse scrierii cu “z” în cuvântul “filozofie” și în derivatele acestuia (“filozof”, “filozoafă”, “filozofic”, “filozofare”, “filozoficește” etc.). Scrierea cu “s” are la bază un considerent etimologic de data aceasta, real. Și în “Dicționarul universal al limbii române” de Lazăr Șăineanu, ediția a cincea, 1925, apare scrierea tot cu “z”. Începând cu ediția a doua a Dicționarului (DOOM2), 2005, și continuând cu DOOM3 (2021) sunt acceptate ambele variante “filozofie / filosofie”.
“Revenirea la “filosofie”, afirmă Mioara Avram, ar trebui să antreneze, în mod logic, revenirea și la scrierea cuvintelor “poesie”, “causă” sau “tesă”.
Cuvintele: “antic”, “profesor” și “regizor” sunt accentuate diferit în cele trei Dicționare: DOOM1: profésor/profesór; antíc; regizór;
DOOM2: ántic/antíc; profésor/profesór; régizor;
DOOM3: ántic, profésor, régizor.
Elaborat sub auspiciile Comisiei pentru cultivarea limbii române a Academiei R.S.R., “Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române”, prima ediție, DOOM1, redactor responsabil Mioara Avram, apare în mod simbolic la un secol după prima reglementare oficială a scrierii romănești cu litere latine, stabilită de Academia Română în 1881. Acesta apare în 1982, la Editura Academiei. Instrument normativ de mari proporții, cuprinde 60000 de cuvinte față de 12500 în “Îndreptarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii Române”, ediția a III-a, 1971.
Ediția a II-a a aceluiași “Dicționar”, DOOM2, revizuită și adăugită, apare în 2005 și conține 62000 de cuvinte, prin urmare s-au adăugat circa 2500 de cuvinte față de ediția precedentă. Ediția a III-a, DOOM3 (2021), coordonatoare Ioana Vintilă-Rădulescu, conține 65600 de cuvinte, cu circa 3600 de cuvinte în plus de DOOM2. Aceasta înseamnă că orice limbă, deci şi limba română, este un organism viu, evoluează odată cu societatea.
În DOOM3, s-a actualizat într-o anumită măsură și s-a îmbogățit considerabil și reorganizat parțial materialul, dezvoltându-se, prin exemplele de utilizare a unor cuvinte în sintagme și în propoziții, și componența sintactico-stilistică.
Dacă urmărim tabelul cu alfabetul limbii române (31 de litere) în cele trei dicționare, DOOM1, DOOM2 și DOOM3, denumirea și citirea literei diferă în ultimele două în raport cu DOOM1.
Câteva exemple: DOOM1: “be” (“b”), “ghe”(“g”), “ha”(“h”), “ca”(“k”), “ku” /“chiu”(Q), “me” (“m”), “ze” (“z)”; DOOM2 și DOOM3: “be”/“bî”(“b”), “ge”/ “ghe” /“gî”(“g”), “haş”/ “hî” (“h”), “ka” /“kapa” (“k”), “ku” (“Q”), “em”/ “me”/ “mî”/ (“m”), “ze”/ “zet”/ “zî”.
La subsolul paginii 42 în DOOM3 se precizează: “În citirea unor abrevieri și simboluri pentru elementele chimice, mărimi matematice și fizice, unități de măsură etc se folosesc cu precădere citirile (de inspirație străină): “ef”, “ge”, “haș”, “kapa”, “el”, “em”, “en”, “er”, “es”, “zet” ale literelor “f”, “g”. “h”, “l”, “m”, “n”, “r”, “s”, “z”.
Tot la subsolul aceleiași pagini, în legătură cu literele „â” și “î” se fac următoarele precizări: Litera “â” se utilizează din 1993 în interiorul majorității cuvintelor, dar nu se folosește la inițială sau la finală de cuvânt; litera “î” este folosită la inițiala și finala cuvintelor și, numai în anumite condiții, mai sus prezentate de noi în interiorul unor cuvinte (“neînceput”, “nemaiîncepând”, “reîncepând”, “neînscris” etc.) pentru litera “h”, denumirea “ha”, prezentă în DOOM1, este ieșită din uz, la fel denumirea “chiu” pentru litera “q” (“Q”) nu este corectă, așa cum este prezentată în DOOM1. Corect “kü”.
Caracterul variabil al normelor lingvistice (subiective și convenționale) se datorează complexității factorilor extralingvistici (norma obiectivă). Atât norma lingvistică, subiectivă, cât și cea obiectivă (uzul) trebuie să se adapteze revoluției tehnico-științifice actuale. Un exemplu aflat la îndemâna noastră se referă la despărțirea în silabe a cuvintelor la capăt de rând după cele două principii: despărțirea bazată pe pronunțare și cea bazată pe analiza morfologică (morfologia derivațională), mai clar după structura cuvintelor.
Despărțirea după pronunțare a fost denumită și silabație fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece despărțirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în timp ce silabație (silabisirea) este o problemă lingvistică (DOOM2).
Într-adevăr, calculatorul poate aplica majoritatea regulilor de despărțire în silabe, deci în cea mai mare măsură, după pronunțare, dar sub nicio formă nu poate aplica despărțirea după structură (morfologia derivațională). Despre confruntarea dintre ortografie și calculator a scris Mioara Avram în “Probleme ale exprimării corecte”, Editura Academiei R.S.R., 1987 (“Norma lingvistică și realitatea extralingvistică”).
În ultimele două “Dicționare”, DOOM2 și DOOM3, normele actuale admit ambele variante de despărțire în silabe: după pronunțare și după structură. Despărțirea după pronunțare ocupă primul loc, fiind cea preferată și este urmată, la cuvintele în cauză, după bara oblică, de varianta de despărțire după structură.
De exemplu, cuvintele “inegal”, “niciodată”, se despart astfel: “i-ne-gal; /in-e-gal;” “ni-cio-da-tă; /nici-o-da-tă;” “i-nin-te-li-gi-bil; / in-in-te-li-gi-bil”.
Prin “Legea privind organizarea și funcționarea Academiei Române”, articolul 8, aliniatul 1, aceasta, printre altele, are o atribuție principală: se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii. Reelaborarea lor, ca și a normelor privind şi alte aspecte ale cultivării limbii, care țin de ortoepie și de morfologie, a fost încredințată Institutului de Lingvistică din București al Academiei Române.
Având în vedere complexitatea noutăților aduse, a modificărilor normative și îmbunătățirea organizării informației, în acest ultim “Dicționar”, DOOM3, sarcinile profesorului de limba și literatură română se amplifică, mai ales dacă apariția noilor manuale școlare întârzie. De aceea, nu concepem absența acestui “Dicționar” de pe masa profesorului care, voluntar, și-a ales această specialitate: limba și literatura română.
Constantin E. Ungureanu
