Spre nefericirea mea, nu l-am cunoscut personal pe Imensul teolog, slujitor al Bisericii Ortodoxe Române şi pe cărturarul care a fost şi este ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Una şi aceeaşi persoană cu Valeriu Anania, pre numele său de mirean şi scriitor român de excepţie.
Nici nu aş putea spune că nu l-am iubit şi-l iubesc, scriind despre Domnia sa o singură dată, la rubrica „Omul Zilei” din Jurnalul Naţional. Am avut onoarea şi plăcerea, mai apoi, să vorbim la telefon. La a doua apelare, cu uimire, am constatat că-mi reţinuse vocea şi m-a-ntrebat dacă nu-s ziaristul din Bucureşti. Ei bine, cei care caută şi pete-n Soare, prea obişnuiţi cu împărţirea lumii în alb şi negru, îl apreciau ca şi pe-un controversat. Interese întru ponegrirea sa au existat, ce-i drept. Şi eu m-am înşelat, apreciind ca benefică spusa, ce-i aparţinea, cu implicarea preoţilor în viaţa politică. Una din greşelile vieţii mele. Numai că, peste timp, Sfinţia Sa şi-a recunoscut propria-i greşeală şi a revenit asupra afirmaţiei anterioare. Prin 1997, ca şef al defunctei reviste „Săptămâna turistică”, unde lansasem pagina Viaţa spirituală, m-am bucurat că prietenul publicist de mare simţire pe atunci – Iftimie Nesfântu, acum membru al Uniunii Scriitorilor, ca şi răposatul, mi-a oferit spre publicare ceea ce au sperasem doar, şi propusesem, un interviu fluviu cu cel mai competent traducător al „Bibliei” în limba română, singura cu adnotări şi izbutită de un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, autorul de mai târziu al „Rotondei plopilor aprinşi”. Ţin minte că interviul, în fapt o convorbire memorabilă, a apărut cinci săptămâni la rând, iar dragul de Iftimie Nesfântu i-a şi dus la Cluj revista „Săptămâna turistică”, revăzându-se dacă nu mă înşel şi la Mănăstirea Nicula.
În cartea „Culorile Focului”, a scriitorului gorjean Dumitru C. Dănău, există un capitol <<În loc de „Te Deum”>>, care se cere republicat pentru emoţionantele şi pertinentele fapte descrise de Bartolomeu Anania, pe atunci Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului” în „Jertfa tinerilor din decembrie ’89 şi ispitele societăţii post-comuniste”(vol. „Atitudini” – 1999).
*
Ar fi multe de spus despre rostul şi faptele sale pe pământ şi tot n-ar fi destul. Plecat din Vâlcea spre a sluji credinţa mea strămoşească, cultura română şi românii, Valeriu Anania a avut parte de o viaţă grea şi frumoasă pe care a închinat-o aproapelui său şi lui Dumnezeu. În tinereţea sa a fost şef al studenţilor din Cluj, luptător pentru drepturile studenţilor români, a fost condamnat şi a făcut puşcărie ani de zile. Totdeauna, lider de opinie în strană sau în societate, ori în paginile multelor cărţi religioase ori laice la care-a trudit cu răbdare şi acribie se purta cu modestie. În „Rotonda plopilor aprinşi” – un volum de-o cruntă sinceritate memorialistică scria: „Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vârstă decât mine, şi apoi, tristeţea de a fi rămas prea devreme singur.” Poet, eseist, dramaturg şi memorialist, Valeriu Anania mireanul de sub hlamida ÎPS Bartolomeu fusese singurul membru venerabil al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care-a făcut puşcărie şi a lăsat posterităţii o operă literară bogată.
I se spunea Leul din Ardeal şi nu mai comentăm acum înţelesul sintagmei ca o aură binemeritată. Într-o descriere şi interviu ultim şi definitoriu, inspirat intitulat „Un plop aprins spre marea trecere”, nu aştepta moartea cu teamă: „Nu există moarte pentru că există Învierea, prieteni, moartea este doar o sincopă”.
Şi tot ÎPS Bartolomeu Anania – Mitropolitul mai glăsuia: „Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şi comuniune. Iadul, ca şi Raiul nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneşti şi pe Pământ, în această viaţă”.
S-a bucurat să-şi simtă credinţa tradiţională şi pur românească dusă mai departe de tinerii învăţăcei, ÎPS Bartolomeu Anania fiind predestinat şi cu vrerea sa, parcă, acel răstignit cu o inimă trasă pe roata sufletului românesc. A suferit o viaţă întreagă din cauza acestei dominante a caracterului său de Dac Liber şi Neînfrânt.
Ca un spirit ales ce şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerului, nu ne vom mărgini să amintim pierderea imensă pentru Biserica tradiţională şi Cultura Naţională, simţind şi sperând că întreaga sa Viaţă dedicată Spiritualităţii are, cum vorbea, doar o sincopă. Prin învăţăturile şi opera sa teologică – ÎPS Bartolomeu Anania – şi literară – Valeriu Anania – Omul plurivalent trăieşte şi va trăi de-a Pururi!
Ion Predoşanu
