Fragmente din Amintiri și exegeze au fost publicate de Petre Pandrea în Luceafărul – seria Eugen Barbu, apoi au apărut două ediții, în 1967 și 1976 la Meridiane – parțial cenzurate – și în 2000, la Editura Fundației Constantin Brâncuși, în colecția Brâncușiana coordonată de Nicolae Diaconu, a ieșit de sub tiparul de la Târgu Jiu textul integral, revăzut de autor, după manuscrisul pe care ni l-a dăruit Marin Mihalache, manuscris care, din păcate s-a rărăcit, ajuns „incognito” în vreo arhivă personală. Apoi, secționat în trei fascicole, volumul a apărut și la editura Vremea. Știe cineva, Petre Pandrea a fost la Târgu Jiu? (v.v.)
Brâncuși – noi date
„Prin testament, autentic, atelierul cu numeroase și prețioase statui din toate epocile de lucru, pe care a refuzat, obstinent, ca să le vândă (fiindcă n-avea nevoie, contul bancar fiind în regulă încă din tinerețe și sporit pe parcursul unei vieți fabuloase, dar de filozof stoic) le-a dăruit Statului francez”.
Pe lângă sculpturile, picturile, frescele și desenele lui Brâncuși, reproduse pe spicuite și fastuos tipărite, atenianul Zervos, mutat în „Franța bizantinâ” (La France byzantine a lui Julien Benda), adaugă și 26 de omagii ale unor colaboratori, recrutați din întreaga lume.
Iată lista acestor autori de scurte omagii, ordonată de noi alfabetic, despre Constantin Brâncuși: 1) Umbro Apollonio; 2) G. C. Argan; 3) Jean Arp (sculptor brâncușian, pictor, desenator și ilustrator de cărți, celebru și ca poet, cu un poem închinat Măiastrei); 4) P. G. Bruguiere; 5) Calder; 6) Leon Degand; 7) Georges Duthuit; 8) Paul Fierens (conservatorul-șef al Muzeului regal de Arte Frumoase din Bruxelles), care spune textual: „Brâncuși este prin excelență un maestru exemplar, un soi de „sfânt al artei”. Expresia de „sfânt al artei” va reveni sub condeiul romancierului americano-român Peter Neagoe în titulatura romanului „The Saint of Montparnasse” din 1965; 9) Carola Giedion-Welcker, care va publica peste doi ani de la moartea Iui Brâncuși – son bon Dieu – o monografie în limbile germană și engleză; 10) Will Grohmann; 11) Peggy Guggenheim; 12) Werner Hoffmann; 13) Etienne Haidu (Ștefan Haidu, sculptor român emigrat din tinerețe în Orașul-Luminilor), care scrie lucruri pertinente și excelentissime fiindcă a cunoscut pe omul scund valah și arta nouă modernă în care s-au încadrat amândoi, maistoraș-ucenic și marele pontif al artei cubiste mondiale; 14) Valentine Hugo (una din admiratoarele franceze, foarte tânără pe-atunci, cu pagini pline de prospețime și de idilă teocritiană); 15) H. L. C. Jaffe; 16) Giuseppe Marchiori; 17) Herbert Read; 18) Germaine Richier; 19) Franz Roth; 20) John Rottenstein; 21) Georg Schmidt; 22) Robert Stoll; 23) J. J. Sweeney – (conservator de muzee americane, fanatic brâncușolog); 24) Dora Vallieri; 25) Lionello Venturi; 26) Jacques Villon.
Introducerea eseistică personală a elinului parizianizat Christian Zervos la acest florilegiu internațional pentru Constantin Brâncuși este o analiză subtilă și justă. Zervos este un critic plastic remarcabil pentru nivelul lui Jean Cassou – un diletant fără filozofie teoretică la bază și fără preocupări de istorie științifică modernă.
Când Constantin Brâncuși a fost înhumat la 19 martie 1957, în cimitirul Montparnasse din Paris, și-a pregătit, singur, o lespede de piatră pe care a scris numele, pronumele și anul nașterii. Ucenicii au completat, prin dăltuire, anul morții.
Ultimii ucenici, pe care i-a pus în testament și i-au închis ochii, de bătrân lucid și viguros, îndrăgostit de o nouă Ulrike, au fost soții Alexandru Istrati (pictor) și Matilda Dumitrescu (sculptoriță), vecinii săi de atelier, care l-au vegheat între 1948 și 1957, adică la vârsta sa de 72 și 81 ani, la o vârstă de patriarh.
Prin testament, autentic, atelierul cu numeroase și prețioase statui din toate epocile de lucru, pe care a refuzat, obstinent, ca să le vândă (fiindcă n-avea nevoie, contul bancar fiind în regulă încă din tinerețe și sporit pe parcursul unei vieți fabuloase, dar de filozof stoic) le-a dăruit statului francez.
Brâncuși se pregătea de moarte la izbucnirea celui de al doilea război mondial dezlănțuit de Hitler. Era anti-german, ca și în 1914-1918. Nu voia să părăsească a doua patrie din loialitate. Peggy Guggenheim i-a cerut ultima versiune a Măiastrei (nr. 29 – pasărea în zbor, o geometrie pură). Era în toamna 1940 și a luat-o cu hapca în vara 1941, fugind la New-York.
Franța i-a îngăduit o ospitalitate și o libertate nestânjenită a creației din 1904 până în 1957, adică timp de 53 de ani. A abuzat de libertate doar în cazul piesei, „obscene și falice” (Principesa X), a cărei expunere într-un Salon Oficial a provocat vâlvă și scandal, imediat după primul război mondial. Brâncuși s-a apărat, întotdeauna, de intențiunea obscenității. A lucrat, probabil, pe căile subconștientului și ale psihologiei abisale. Principesa X în prima versiune este o satiră la adresa unei prințese franceze autentice, ambițioase, senzuale și cam năuce, care se ocupa cu psihanaliza (E.A. Poe și Baudelaire) și care-i cerea să-i facă un bust. Brâncuși și Joyce disprețuiau pe Freud, dar nu psihologia abisală a subconștientului. Brâncuși avea oroarea busturilor. S-a certat și cu ministrul liberal Vasile Morțun, care-i cerea pe Spiru Haret în redingotă sau sub formă de bust, în loc să-i accepte „Fântâna lui Haret”, o fântână reală și simbolică pentru târgul Obor, la care primise acont.
Brâncuși îmi spunea la trezirea acestor amintiri de „restituirea acontului” și de plata creditelor prietenilor cobilițari oboreni, care i-au finanțat voiajul de studii de doi ani în Europa centrală și instalarea la Paris:
– „Spune, mă nepoate, salba dracului, care ești dispus să taxezi arta ca pe o marfă oarecare în sistemul capitalist, și ca orice juvete, o marfă și o formă de expresie a realităților și durerilor umane, ai văzut în viața ta un om tăiat la mijloc, în dreptul buricului, fără să i se scurgă intestinele? Poate trăi mai departe un asemenea om, bărbat, copil sau muiere? Cum să trăiască în bronz, în marmură sau în plastru glacial? Eu refuz busturile după comandă, iar singur singurel, de capul meu, nici nu mă gândesc să-mi stric buricele degetelor pentru asemenea momâi și moroi, ridicate în bronz, marmură sau piatră”.
C. Brâncuși alterna sub-dialectul oltean cu Limba cea mai pură a lui Racine, cu argou craiovean și parizian, la supărare. Acuzațiile de artă obscenă îl supărau cumplit.
Concepția lui Brâncuși asupra iubirii era o concepție înaltă ca a oricărui țăran oltean. Adică: între 17 și 19 ani, ruralul voinic alerga după Ileana Cosînzeana, care devine logodnica lui Făt-Frumos. Chaque Jeanot trouve sa Jeanette. Apoi, pirostiile (cununiile) pe căpățâne și beau rachiul roșu la nuntă. Ileana Cosînzeana trebuie să fie fecioară. Pe urmă vine suita de copii până la maximum 12. Făt-Frumos ia frumușel plugul de coarne, tesla, dalta, rindeaua, barda, mistria, securea sau arma de vânătoare pe umăr. La război, se îmbracă militar, pune centironul, sabia și arma. Obscenitățile sunt bune pentru mucoși, pentru estropiați și pentru senili. Zeul Eros joacă un rol imens la aceia la care zeul nu s-a pogorât sub forma harului. Plenitudinea lui Eros este euforie, sănătate și puritate. Cei trei zei antici: Eros, Ianuaris (zeul sănătății) și Priap, veghează asupra haiducilor, asupra pandurilor, asupra țăranilor și muncitorilor din întreaga lume, fără a-i incomoda, fiindcă Eros lovește cu arcul din vreme și Priap se cumințește în căsătoriile timpurii. Așa se petrec lucrurile pe plaiurile noastre și așa să rămână. Așa este cutuma sănătoasă la țărani și la proleți. Etimologia cuvîntului proletar vine de la proles și de prolificitate, adică „proletarul este bărbatul care zămislește mulți copii și nu se teme de viață și nici de muncă”.
Teoriile lui Brâncuși în domeniul erotic erau tipic țărănești și se aflau în contradicție cu opiniile occidentale și pariziene influențate, direct și indirect, de către Malthus. Malthusianismul formează o cultură și aproape o doctrină a vieții occidentului.
Pentru noi aceste lucruri sunt banalități și par ca atare în România și în Balcanul sănătos. Pentru Paris erau noutăți și paradoxe scandaloase, în interferențele fatale dintre Est și Vest, în osmozele firești, etica seculară a Gorjului este etica antică stoică a naturalității și a realismului uman în comportamentul cotidian.
Problema moralei și a lui Eros au rezolvat-o țăranii de mii de ani și proletarii moderni. Nu se poate clinti o iotă.
Petre PANDREA
Luceafărul, 19 februarie 1966
