La debut, Ştefan Aug.Doinaş îl întâmpină cu entuziasm pe hermeneutul Marius Ghica. Îi detectează în „Facerea poemului” metoda explicativă şi simultan constructivă. Cartea o vede ca fiind – citez – „construită armonic, metodic şi minuţios, într-o mişcare circulară care, prin bucla inedită a unei exemplificări, pare a fi dorit o clipă să se închidă asupra ei înseşi, dar care îşi refuză totuşi limitarea la sfera explicativă, pentru a viza o alta – constructivă – această carte exemplară, în marginea textelor lui Valéry” este rezultatul unei lecturi fidele şi, deopotrivă, infidele” [1]
Cea dintâi carte e un eseu parţial reductiv şi parţial exegetic; dar de la o linie încolo, autorul abordează subiectul excentric (vezi II. Cărări spre o po(i)etică în temeiul Fiinţei – n.m.,I.P.B.) în direcţia unei poetici ontologice. Aş putea enunţa, la rându-mi, o înscriere axiologică a emulului român al lui Valéry. Pe axa paradigmatică Platon-Aristotel-Hegel-Heidegger-Noica-Şiva-Ghica. Îmi vine în sprijin argumenţial şi un volum recent scos de Marius Ghica la Humanitas [2].
Ideea fundamentală evidenţiată teoretic de Marius Ghica este aceea a artei ca geneză (ca poiein – n.m.,I.P.B.). Eseistul însuşi îşi defineşte prima parte – citez – „ca o scoborîre în laboratorul creaţiei, pentru a urmări facerea poemului”. Este adică o poetică empirică, prefigurată magisterial de Novalis, Poe, Baudelaire, Mallarmé. Pe cea de-a doua parte o numeşte, prudent „o intrare în silogism… şi o po(i)etică gândită în temeiul Fiinţei”, ea însăşi cale spre o estetică energetică şi emergetică şi totodată o neofenomenologie a rostului poetic.
În accepţiunea lui Serge Doubrovsky, critica fenomenologică presupune o angajare totală, care avertizează asupra neplăcutei situaţii când subiectivitatea criticului periclitează adevărul criticii. Marius Ghica se situează în avangarda superiorităţii incontestabile a «noii critici» care se bazează obligatoriu pe poliorganizarea posibilă a aceluiaşi organism drept garant/ girant al ambiguităţii operei literare [3].
Ca şi Serge Doubrovsky, craioveanul post-valéryan Marius Ghica pariază pe „destinul conjugat al criticii şi filozofiei”; asta înseamnă că în fiece clipă critica e-n contact cu metafizica; acest lucru îl îndeamnă pe hermeneutul din Cetatea Băniei – colegul meu de studenţie de la Cenaclul „Orfeu” al Universităţii din Craiova – să promoveze ipoteza că doar arta criticii face să vorbească literatura ca discurs (cel mai lung şi mai bogat dintre toate) pe care spiritul uman şi l-a adresat lui însuşi; aceasta presupune automat şi o absenţă totală de prejudecăţi teoretice; dar intervin eu, corectându-l imediat Robert Kanters – teoria ca atare nu poate fi detronată de sensibilitatea eudemonistă. O gândire cât de cât coerentă implică un cadru teoretic, iar critica, precum şi creaţia literară, nu este o fulguraţie intuitivă; dimpotrivă, ea implică o muncă sisifică de elaborare şi se pretinde o teorie de sine stătătoare: vorbită de artist şi de profesor. Destinul criticii literare şi al filosofiei e conjugat iar pasiunea, spiritul, filozofia îl împing pe critic spre o anumită interpretare şi-i servesc drept revelatorii.
Am convingerea de neclintit că o reflecţie aprofundată asupra literaturii este sau de ordin filozofic, sau nu are nicio valoare. Serge Doubrovsky relevă un aspect al actualei critici: trebuie s-o caracterizeze focalizarea pe un anumit sens fundamental imanent fiecărei opere luată în ansamblul ei şi care nu se desăvârşeşte decât în ansamblul operelor; dar această fenomenologie literară care-şi asumă sarcina să descrie structurile inerente obiectului considerat este condiţionată de criteriul adevărului filozofic, postulat şi greu de găsit în Unitatea lui care s-a spart iremediabil într-o pluritate de „adevăruri filozofice existenţiale”.
Ca atare Marius Ghica îşi aşază fragmentele critice sub semnul lui Hermes Tristmegistos (la egipteni zeul Thot), născocitorul literelor între altele, părintele scrierii dar şi interpretul acesteia. Fiecare poet locuieşte lumea după măsura luminii interioare. Omul poietic e deopotrivă pharmakonic, ludic (adică stăpân pe o gramatică a jocurilor de vorbire), logosic creator de poiesis, plăsmuitor de simboluri şi păstrător al fiinţei. Orice cultură poetică se sprijină evident pe tradiţie, pe conservarea şi perpetuarea nostosurilor (astfel toţi poeţii români, de la cei notabili până la cei de trai ori mari” se hrănesc mereu şi durabil din Cantemir, Eminescu, Blaga, Noica, Stănescu, Sorescu) neavând mult hulita „oroare de repetiţie” dar evitând postura „scriitorului-burete” pe cât fiecărei personalităţi deschise şi roditoare îi stă în putinţă. Pe lângă modesta dar strict necesara funcţie de „medicină a literaturii”, critica (vezi grecescul krinein – a judeca) este nevoită să-şi expandeze statutul; căci rolul criticului literar este tocmai acela de a reface opera literară şi de a-şi propune cititorului un alt drum pentru a dobândi o cale de acces spre inima (capod)operei literare; la capătul demersului critic, acest (re)lector trebuie să se afle ca şi iluminat precum simultan emoţionat de frumuseţea operei respective, de structura ei intimă şi proprie; criticul, superior cititorului obişnuit, descoperă această structură proprie, o inventează, îi resemnifică latenţele din ce în ce mai adânci şi care-şi cer dreptul de a fi recitite şi reinterpretate: „Critica literară, când este una autentică, întreprinsă cu har şi cultură, nu poate fi concepută în afara creaţiei. Ea se apleacă asupra creaţiei literare şi este de aceeaşi natură cu aceasta. Slujindu-se de aceeaşi unealtă, trudind deopotrivă asupra limbajului, criticul şi creatorul de literatură sunt ipostaze ale unuia şi aceluiaşi arhitect al cuvântului: scriitorul. Se poate vorbi de creativitate în critica literară nu numai prin aceea că este ea însăşi creaţie, ci şi într-un sens mai larg identificând astfel în critică o funcţie prospectivă şi una retroactivă (prin releu)[4].
Dar critica fără poetică/ şi poietică ar fi una neaprofundată, sortită derizoriului. Marius Ghica se vrea un poietician mai degrabă (preocupat adică de relaţia producător-operă); ceea ce poetica enunţă poietica înfiinţează/ face/ execută aplicând o ştiinţă a textului graţie căreia „analiza de/ pe text” devine după cum i se pretinde integratoare[5]. Poietica a evoluat ca atare spre statutul de disciplină autonomă având ca «obiect de studiu» facerea unei opere (poieinul născător de poezie, începând cu acel hazard kairotic (care oferă numai scânteia, toată drama interioară pe care o presupune geneza poemului). „Marea operă, visată de alchimişti – conchide M.G. – şi încercată de Mallarmé, este, pentru Valéry „la connaissance du travail en soi – de la transmutation la plus generale, dont les ouvres sont des applications locales, des problemes particuliers”.
În eseul „Podul şi apa” Marius Ghica sub sigiliul acestei metafore-parabolă, schiţează un fel de argument pentru o posibilă, cândva „Istorie a spiritului ca producător sau consumator de literatură”, raportată de autor la cea de-a doua jumătate a veacului XX”. Ea ar avea drept cap de pod pe Eminescu şi Călinescu, la „divinul critic” textul analitic fiind transmutat în literatură şi în pură creaţie.
În definitiv, „ucenicul” lui Jacques Derrida [6] apreciază „pro domo”. Drumul ce duce la poezie e limbajul însuşi, iar refacerea unor mecanisme poetice nu pot ignora organicul ce le potriveşte din prunduri. „Fiecare atom din apele poeziei, locuind pentru o clipă nelocuitul, slujeşte oglindirii întregului. Fiecare cuvânt e între poemul său, fiecare poem întru reflectarea Poeziei”.
Marius Ghica rămâne, categoric – după cum apreciază Jacques Derrida – „un cercetător de o calitate excepţională”. El reprezintă pentru Oltenia literară un ambiţios interpret translingvistic, un gramatolog şi un hermeneut cutezător al raporturilor dintre limbaj, scriitură şi tehnoştiinţă, dar şi dintre poezie şi filozofie [7].
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
1. Marius Ghica: Facerea poemului. Încercare de poetică în marginea textelor lui Paul Valéry; cu o primă viziune românească integrală a poemului Tânăra Parcă de Paul Valéry în traducerea lui Ştefan Aug. Doinaş; Editura Scrisul Românesc; Craiova, 1985; postfaţă „Lectura lui Valéry” de Ştefan Aug. Doinaş
2. Paul Valéry: Caiete (fragmente); traducere din franceză, prefaţă şi cronologie de Marius Ghica; Editura Humanitas, Bucureşti, 2021
3. Serge Doubrovsky: De ce noua critică? Critică şi obiectivitate; traducere: Dolores Toma, studiu introductiv de Romul Munteanu
4. Marius Ghica: Paşii lui Hermes; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1999
5. Heinrich F.Plett; în româneşte de Speranţa Stănescu; Editura Univers, Bucureşti, 1983
6. Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa; Editura Univers, Bucureşti, 1998
7. Marius Ghica: Cosmopolis. Eseuri şi tălmăciri despre noi şi viaţa din Cetate; Editura Aius, Craiova, 2020
