Lacrima

Știa înainte de a privi calendarul din perete! Urma ziua în care…Lacrima apăru de nicăieri, și odata cu ea, țopăind, amintirea …
Era micuță. Un boboc ce-și încerca, timid, deschiderea spre soare și viață. În orașul cu blocuri gri, care păreau, la o primă vedere identice, viața palpita, mereu aceeași și totuși diferită. Apartamentul lor era micuț și curat. Ceea ce-i sporea farmecul, era o nișă sus-sus în peretele de la bucătărie. Pentru fetița de trei ani, acela era cotlonul unde i se arăta aievea și palatul zânelor și sipetul cu minunății…Locul, protejat de o ușiță batantă, era ticsit cu hăinuțe ale altor vremi și jucării demult uitate…Profitând de faptul că mămica era dusă la cumpărături și bunica avea de spălat, trăsese scaunul și se cocoțase…cu destulă trudă. …Strânsese la piept, fiecare jucărie, probase hăinuțe, care nu-i mai intrau decât pe un braț…Râsese jocului și bucuriei însăși…apoi, adormise – suflet senin de copil – în locul ‘nalt unde-o aflase somnul…Se trezise la auzul vocii calde a tatălui, care o striga….” Sunt aici, tăticule,” răspunsese voios și se lăsase cuprinsă de brațele puternice și purtată prin aer cu zâmbetul înflorit pe chip…Mămica și tăticul îi întorseseră zâmbetul, un pic ingrijorati: ” Cum te-ai urcat acolo?” ……. Un ursulet din plastic galben cu ochi mobili, apăru din geanta tatei – prelungire a îmbrățișării de dinainte. Cu jucăria nouă alături stătu la masă și tot cu ea alături puse capul cu bucle întunecate pe pernă…
O zi mai târziu, se bucura de soare pe aleile pietruite ale unui parc în anotimp verde-îmbobocit. Trandafiri roșii și albi, zâmbeau vântului, soarelui și trecătorilor, împrăștiindu-și rezervele de parfum…Ochii ei descoperiră întâi zâmbetul, apoi costumul…”Tăticuleee !” Piciorușele încălțate cu botine de lac și șosetuțe albe de dantelă alergau lovind ritmic pietricelele sărinde ale aleii… Tăticul deschisese larg brațele… însă, pe ultimii metri atleta mititică își pierdu suflul, se împiedică și căzu ! O julitură mare și o lacrimă, doar una, rotund bob de cleștar – începutul tristeții oricărui copil…Nu plânse. Cum ar fi putut? Tăticul o purta pe brațe, în timp ce vocea sa caldă, împletită cu a mămicăi, îi insuflau liniște și curaj… Ajunsă acasă, rezistă eroic la “toaletarea plăgii”…părinții ei iubiți și iubitori îi erau alături…de cine sau de ce avea să se teamă?…
……
Cicatricea acelei julituri a rămas, pe genunchi și în suflet – ca amintire…Anii au trecut, mulți și mult prea repede, de-atunci…Părinții le-au fost mereu alături – ei și fraților ei, la toate „ juliturile”de trup și suflet. Zilele aurii ale unei Copilării de poveste, cu poznele, zâmbetele și bucuriile ei, ca și grija, iubirea și povețele înțelepte ale părintilor au rămas departe doar ca ani, pentru că în suflet le găsește mereu; e destul ca barca unui gând să vâslească pe-o umbră de zâmbet sau pe-o lacrimă…Tăticul nu mai este…de 6 ani veghează în lumea de dincolo…odihnind în Lumină ! …Odihnă veșnică, iubit tată !
Doina Pînișoară Dafincescu