La dezordinea zilei – Lecţia de nutriţie pe timp de criză, Cum să mâncăm sănătos şi fără bani

424
Încă nu mă pot hotărî cum să consider noua taxă, care va veni ca un mărţişor legat de haina românilor cu şnuruleţ alb şi roşu – simbol, în noul context, al suferinţei prin care trecem, pentru roşu, iar albul ca reprezentare a indiferenţei guvernanţilor faţă de efectul măsurilor lor.

Un hamburgher mic de plastic sau un cips rumenit la reverul hainei în loc de coşar poate să devină o modalitate de reprofilare pentru societăţile care vor fi nevoite să închidă altfel taraba. Pe de-o parte, faptul că alimentele de tip fast food pot produce multe boli şi chiar cancer, contribuind la afectarea sănătăţii copiilor noştri, în primul rând, ei fiind cei care-şi strunesc mai greu poftele, mă face să aplaud acest demers. Pe de altă parte, însă, când mă gândesc că introducerea acestei taxe ar avea ca urmări disponibilizarea din industria alimentară a peste 36.000 de persoane, adică viitori şomeri, adică persoane şi familii cu copii, cărora le va dispărea o sursă de venit, făcându-le viaţa un calvar, parcă nici aşa nu merge. Oare cum credeţi, va fi mai bine? Nu cumva este un calcul sumar şi o acţiune care doar sună bine, un echilibru de genul – am luat pe pere ce am dat pe mere?

Ce ar fi să fie introdusă şi o taxă asupra celor care, prin deciziile lor, când vin în fruntea statului, ne crează, nouă cetăţenilor normali, nedemnitari, o stare de consum nervos prin ceea ce ne oferă zilnic ochilor şi auzului şi răpesc buzunarului. O suprataxare pe promisiuni neonorate şi pe îndrăzneala de a intra într-un joc ale cărui reguli le schimbă din mers. Cu siguranţă că la asta nu s-au gândit şi nici că o vor face, cu toate că astfel ar învăţa valoarea proverbului ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face, şi vor căuta alte modalităţi de ieşire din criză, altele decât perpetua taxare a fiinţării noastre.
În mod normal, într-o democraţie, statul suntem noi, electorii care ne punem reprezentanţi acolo sus-sus în fotolii, iar acest act al nostru ar trebui să devină o cauză cu bune urmări în privinţa traiului de zi cu zi. Înţelege tot românul că nu-i de şagă cu criza prin care trece o lume întreagă, dar când vezi că din salariu sau dintr-o afacere particulară trebuie să achiţi tot felul de invenţii, convenţii sau pretenţii mascate sub forma taxelor şi impozitelor, livrând bani la colecta publică fie că mergi, fie că stai, fie că respiri ori că auzi, vezi sau gândeşti, ori că mănânci cât să poţi efectua o muncă pentru a plăti dreptul sau mai degrabă dorinţa de a exista, parcă nu-i a bună. Şi cum să fie când înţelegi că România are printre cele mai multe taxe şi impozite din lume. Un raport al Băncii Mondiale arătând că în fiecare an românii au de plătit 113 de taxe. Vestea bună de la ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, la început de an: „În 2010, taxele rămân aşa cum sunt acum”. Adică nu se vor modifica valoric, vestea proastă – se plănuiesc altele. Şi ca să fie treaba treabă şi românul mut în faţa statului iaca o snoavă, cică deşi le este dator prin Inspectoratul Şcolar, statul execută firmele de construcţii prin Direcţia de Finanţe, dacă nu-şi virează dările la timp. Nici să te miri nu mai poţi, darămite să te mai surprindă ceva!
Se spune că perspectivele economiei româneşti s-au îmbunătăţit semnificativ, iar Banca Angliei se teme de apariţia unei noi crize, la ei, după terminarea programului de sprijin economic. Păi dacă e de bine, normal să sper şi să cred că noi nu suntem Marea Britanie. De fapt, nici nu suntem şi se vede clar acest lucru. Numai că, dacă e bine ce am făcut, de ce nu ne urmează şi alţii exemplul.
Gheorghe MUNTEANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here