Actor de profesie, George Drăghescu este un poet redutabil, care scrie versuri, aforisme şi reflecţii şi s-a impus ca o personalitate scriitoricească în arena literară a Gorjului, şi este şi fondator al revistei „Ceaşca de cafea” – un minilunar cultural, literar şi artistic.
Ca actor al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, s-a impus cu rigurozitate şi talent şi am avut ocazia să-l văd jucând pe scena teatrului cu multă dăruire, pasiune şi simţ artistic. Activitatea sa literară s-a dovedit a fi destul de prodigioasă, colaborând la diverse reviste literare şi de cultură, atât din judeţ cât şi din ţară.
Aşa cum bine menţiona Paul Aretzu, „George Drăghescu întruneşte două trăsături la fel de importante şi de complementare”, pe cea de poet care caută fenomenologic esenţa poeziei, şi pe cea de cugetător căutând esenţa vieţii. Cartea „Înger cronicar” apărută în Editura Eikon, Bucureşti, mi-a fost şi mie dăruită de autor şi am citit-o cu deosebită plăcere. Lecturând această carte am constatat că autorul este un maestru al cuvintelor, delicat şi ferm, îndreptat către sine, dar şi către lumea din afară. Creaţiile lirice ale domnului George Drăghescu sunt ca aerul proaspăt al dimineţilor de primăvară, din zonele montane, încărcate cu miresme ademenitoare:
„Cerşetorul din faţa bisericii
cere o bucată de pâine.
Eu, păcătosul de mine,
cerşesc iertare.
Dumnezeu stă la masă
cu cerşetorul.
Eu am rămas singur.”
La fel ca şi Giuseppe Ungaretti, George Drăghescu scrie poezii cu un număr variat de versuri, în care reflecţia se cristalizează poetic iar în aforisme şi axiome aceasta în stare pură este întotdeauna poetică.
George Drăghescu este un poet de factură modernistă, poeziile sale fiind uşor plasate în cadrul mişcării literare numită „ermetism”. Autorul dezbracă ornamentele din cuvinte şi le prezintă în forma lor cea mai pură şi evocatoare. Poezia sa, s-a dezvoltat într-o direcţie coerentă şi originală, el spunând în câteva versuri ceea ce spun alţii într-o carte întreagă. Elocvente sunt în acest sens versurile:
„Nu vreau să zbor
mai mult decât un înger
ţi nici să vorbesc
mai mult decât Dumnezeu.”
sau:
„Sunt actorul
fără scenă,
fără spectatori;
în cameră am
un înger cronicar.”
De asemenea, putem observa că poezia domnului Drăghescu este una a contrastelor, cu lumini orbitoare şi umbre ca în „Teatrală I”:
„Două umbre
s-au răstignit de arlechini;
de-o parte a arlechinului
e umbra diavolului,
de cealaltă parte
e umbra lui Dumnezeu.
Între cele două umbre
sunt Eu.”
Iată că legătura ineluctabilă dintre om şi divinitate domină raţiunea şi asemenea versuri te provoacă să meditezi la fiecare cuvânt, te obligă să analizezi poesisul, te obligă să le ţii aproape, să dai un nume sensului izvorât din ele. Unele poezii ale autorului George Drăghescu sunt apăsătoare, ivite parcă dintr-un subconştient prea viu al unui dezrădăcinat ce îşi stinge focul lăuntric în apa maternă, provocând o stare de o profunzime unică:
„Să nu fii mai singur
ca un câine pe maidan.
Să nu fii mai trist
ca un câine pe maidan.
Să nu fii mai flămând
ca un câine pe maidan.
Să nu fii mai liber
ca un câine pe maidan.”
Poezia domnului George Drăghescu ne îndeamnă să medităm asupra vieţii în această lume precum şi la ontologia naturii umane. Pe autor îl interesează în primul rând omul, la fel ca şi pe Socrate, dar şi viaţa lui în cetate. Pornind de la deviza lui Socrate: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” autorul nostru porneşte în cercetarea principiului adevărului:
„L-am văzut pe Homer…
Nu era orb.
În teatrul din Epidaur
citea din Odiseea;
orbi erau spectatorii.”
sau:
„Între două pahare de vin – o idee fără formă.”
ori:
„Flutură vântul
prin buzunare
şi eu n-am plătit Moartea.”
George Drăghescu, ca şi Platon, defineşte omul prin suflet, sufletul prin trei facultăţi: raţiunea, dorinţa şi voinţa ca în poezia „Oarecum psalm II”:
„Cine-l mai plânge Doamne,
pe câinele vagabond
care moare pe maidan?
Să plângi după un câine
îţi trebuie mai mult
cu un gram de suflet.”
Prin aceste versuri ne sugerează că dreptatea sau binele societăţii ar consta în faptul că fiecare categorie socială să-şi exercite calităţile specifice: „În singurătate descoperi un nou univers: universul zădărniciei” – ne spune autorul, şi apoi tot el ne precizează: „Să întinzi coarda pe care poţi să o sari tu; să nu întinzi coarda aproapelui tău”, iar apoi remarcă, aşa cum a făcut-o şi Cicero, că raţiunea supremă înscrisă în natura umană se dezvoltă şi se perfecţionează prin cugetul nostru.
Scopul vieţii omeneşti, aşa cum spunea Toma d’Aquino, este apropierea de Dumnezeu până la asemănarea cu el prin contemplaţie, iubire şi sfinţenie.
George Drăghescu este, probabil, aşa cum au precizat şi alţi critici literari, unul dintre cei mai lapidari poeţi contemporani, însă versurile sale sunt suficiente pentru a crea o poezie abisală, iar profunzimea aforismelor şi reflecţiilor sale fac trimitere la un om traversat de cultură şi înclinaţii artistice deosebite.
George Drăghescu este unul dintre talentaţii poeţi ai agorei literare ce străluceşte în constelaţia diamantină a literaturii gorjeneşti.
Mircea Tutunaru
