Romanul „MAIA” poate fi considerat, cu adânci temeiuri, ca o necesară şi elocventă completare a frescei umane, zidită din cuvinte inspirat orânduite în volumul de debut al autorului care, de această dată, se arată preocupat de a-şi valorifica înzestrările scriitoriceşti, prin înălţarea scrierii din planul adecvat reportajului sufletesc în cel al ficţiunii romaneşti.
El imaginează o poveste de viaţă şi istorie încărcată de dramatism, pornind pare-se de la o întâmplare reală, pe care are intuiţia creatoare de a o integra unor evenimente ce au marcat, în mod tragic şi acuzator, decizii politice inumane ale căror materializări au adus grave mutilări sufleteşti nu doar unor destine individuale ci şi unor întregi colectivităţi umane. Două sunt evenimentele din timpul dictaturii militare înscăunate în ţara noastră în contextul escaladării fascismului şi hitlerismului în Europa anilor 1930-1940, evenimente în care se constituie premizele şi esenţa romanului „MAIA”. Mai întâi, masacrul săvârşit la chestura de poliţie din Iaşi, în 29 iunie 1941, pentru „curăţarea Iaşiului de evrei”, cerinţă ordonată telefonic de mareşalul Ion Antonescu; masacrul urmat de evacuarea acestora în condiţii subumane în celebrele şi de tristă amintire „trenuri ale morţii” , cu cortegiul său de scene abominabile. Cel de al doilea eveniment fiind deportarea ţiganilor în Transnistria în anii 1942-43. Aceste două decizii politice, pe canavaua cărora se ţese derularea faptelor cuprinse în pânza ingenios colorată a romanului, decizii care încălcau neîngăduit elementare drepturi ale omului, demnitatea umană, nu-şi vor putea nicicând afla justificarea, oricare ar fi argumentele ce s-ar putea desprinde din conjuncturi ale momentului, din presiunile şi şantajele făcute asupra decidenţilor români de către cei responsabili de tragediile, de crimele incomensurabile din timpul celui de al doilea război mondial şi din anii ce i-au urmat. Celor două evenimente amintite, urmare a unor decizii mai mult decât condamnabile, care au atentat la destinul unor etnii, le-au căzut victime şi personajele, atent creionate, care populează dramatic paginile romanului; numeroasele şi nu odată supraomeneştile încercări prin care trec eroii cărţii aflându-şi emoţionante, tulburătoare evocări, mai cu seamă eroii principali Maia şi Trifu. Eroina Maia – provenind dintr-o familie de evrei, ai cărei părinţi nu au rezistat insuportabilelor umilinţe şi chinuri din „trenurile morţii”, murind „sub ochii îngroziţi de spaimă ai fiicei lor” – va ajunge, printr-un joc al sorţii, într-o şatră de ţigani din părţile Ciulniţei şi va fi adoptată de ei, printr-o curajoasă decizie, de exemplară solidaritate umană. Ea va suporta, cu numele schimbat din Maia în Mariţa, lungul exod către Tansnistria, inimaginabilele privaţiuni ale vieţii pe meleaguri străine şi inospitaliere, alături de părinţii adoptivi. Aici, îl va cunoaşte şi va deveni soţia lui, pe Trifu Mogoş, „ţăran din comuna Valea Mare, ascuns şi el de nomazii înstrăinaţi, după ce trecuse prin halucinante încercări fizice şi morale, înainte de a ajunge în localitatea transnistreană Suha Balca, nomazi cărora li se integrează, asumându-şi şi îndeletnicirile, cutumele şi tradiţiile, spre a deveni chiar bulibaşă. Este încorporată în arhitectura romanului, cu ingeniozitate şi adecvate soluţii compoziţionale, spectaculoasa şi frumoasa „poveste de dragoste, de viaţă şi moarte” (cum o numeşte prefaţatorul romanului, eminentul critic şi istoric literar, prof. dr. Zenovie Cârlugea), a protagoniştilor tensionatelor evenimente, Maia şi Trifu, care-şi trăiesc fragilele speranţe în atmosfera şi realităţile ce au confruntat lumea nomazilor exilaţi, mulţi devenind victime, jertfe ale cumplitului unives concentraţionar. Autorul romanului, scriitorul Ion C. Gociu, urmează cu talent şi atentă supraveghere, spre a nu fi afectată cursivitatea povestirii, senzaţionalele evoluţii, trăiri colective şi umane, dependente până la spaimă şi deznădejde de condiţia existenţială specială. El aduce în lumină, fără ostentaţie şi sentimentalism facil, atitudini, decizii de simplă şi pilduitoare omenie, ordonând spectaculoasele, captivantele întâmplări cu priceperea unui strateg, cu vizibile rigori ostăşeşti, parcă împrumutate din disciplinata lume a armelor (în care autorul a slujit cu competenţă) şi mutate în lumea cuvintelor. Nu voi enunţa nici măcar în succesiunea lor telegrafică situaţii dramatice, întâmplările greu de imaginat, armonios orchestrate în ţesătura epică a romanului, ce oferă voluptăţi de lectură izvorâte dintr-o frescă desfăşurare narativă. Păstrându-se reţeta prozei clasice, tradiţionale, se apelează deopotrivă, în compoziţia cărţii, la achiziţii ale prozei moderne, fără excesele şi ostentativele insistenţe detectabile în alte apariţii editoriale, care par a urmări captarea lectorului prin aglomerarea lor artificială. Evenimente tulburătoare din trecutul evocat sunt încadrate logic în arhitectura cărţii, comunicând, printr-un controlat flux al memoriei, cu evenimente mai apropiate în timp de zilele prezente, evenimente care au marcat deceniile de după război, toate contribuind la realizarea unui roman complex, în care meditaţiile de natură istorică sau politică completându-se cu pregnante tablouri ale realităţilor sociale şi tranşante atitudini morale. Romanul „Maia” – cea de-a treia carte de proză tipărită până acum, semnată de domnul Ion C. Gociu – este mai mult decât o carte bine scrisă şi atent construită: El consacră un prozator de autentică vocaţie.
Nicolae Dragoş
P.S. Sunt uşor de descifrat intenţiile autorului prin inserare, la sfârşitul primului volum al romanului, a unor imagini simbolic compatibile cu conţinutul şi tematica „povestirii”, a unor fragmente din documente oficiale, privitoare la istoricul „trenurilor morţii” şi al „exodului cohortelor de ţigani spre Transnistria”. Se sugerează astfel relaţia posibilă şi neomenoasă dintre realităţile faptice şi adevărurile ficţionale. „Glosarul” cuprinzând cuvinte specifice unei zone gorjeneşti, are darul de a sprijini localizarea comunei Valea Mare în această parte de ţară, chiar dacă numele comunei pare a fi simbolic ales, presupunând o lume mai largă, cuprinzând toată ţara însăşi. După cum motto-ul ales din publicistica eminesciană poate fi recuperat ca un posibil îndreptar de lectură, de înţelegere a mesajului esenţial al romanului şi opţiunile spirituale şi morale ale autorului. Motiv spre al reaminti: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi-a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte” (M. Eminescu)
