RASOVIȚA – 1916 – Pe meleagurile noastre au trăit eroi
Fireşte, nu putem fi toţi eroi. Apariţia eroului nu este un fapt de serie, ci un proces de vaste perspective istorice. Ceea ce trebuie să realizăm însă cu toţii este să simţim şi să înfăptuim cultul eroilor. Sufleteşte, acest cult formează o piatră unghiulară, în conştiinţa oricărui individ. Viaţa eroilor este, dintre toate, cea mai înaltă lecţie de umanitate, pe care ne-o poate oferi istoria.
Acum șapte ani auzisem că-n Rasovița trăiește nu un martor ocular ci un participant direct la crâncenele lupte de apărare împotriva invaziei nemțești din acel glorios Octombrie 1916. L-am căutat și l-am găsit în persoana lui Vasile Mihuțoiu, pe atunci un bătrânel sprinten și vioi ca toți cei de 80 de ani ce-i număra.
Lucid și – ce ne impresiona mai mult – cu un entuziasm ce nu-l întâlnești decât la mari povestitori părtași direct la evenimentele narate – a depănat atunci „povestea” care ținea cu tot dinadinsul s-o transmită generațiilor viitoare ca pe un sacru legământ cu Patria.
De atunci, povestea s-a repetat, au luat-o gazetarii, dar a rămas tot prea puțin știută și Moș Mihuțoiu dorea, dorea aprins s-o știe cât mai multă lume, fiindcă în ea clocotea focul nestins al dragostei de Neam și Țară pe care el o dovedise cu prisosință, cu prețul propriului sânge vărsat pe meleagul satului natal.
Și uite că, astăzi, eroul de atunci ne părăsește, trece în lumea tainelor și a umbrelor.
Iată lecția pe care o lasă generațiilor viitoare!
An de an ea trebuie rostită ca fiecare generație să știe că străbunii lor au știut să apere cu prețul vieții pământul scump al Patriei.
Voi copii, să veniți să aduceți flori cântând Presărați pe-a lor morminte, spre a fi mai dulce somnul fericitului Erou. Pentru Rasovița, aici unde stau oasele amintitoare a luptelor din 1916 să poposiți cu aceeași pioșenie și la mormântul lui Vasile Mihuțoiu, fiindcă nu-i cu nimic mai prejos de cei ce și-au dat viața aici ca să oprească năvala vrăjmașă.
Să fiți gata oricând pentru jertfă. În muzeul Arcanilor, e un colț unde se păstrează amintirea lui grăind tuturor ce vor trece pe acolo că pe meleagurile noastre a trăit un Erou.
Rasovița și Arcani 1916
Scrisoare către preşedintele Asociaţiei ,,Jaleşul”, dr. Gârdu Gheorghe, de la Traian Lepri
Mult stimate domnule doctor,
În ziua de 10 octombrie 1979 când pornea de la dumneavoastră scrisoarea către mine, nu mă găseam în ţară ci într-o excursie în URSS, din care am revenit azi 19 noiembrie 1979.
Aşa că întârzierea mea în a vă răspunde este justificată.
Sunt fratele cel mai mic al lui Puiu Lepri. Numele său real este Romulus Lepri. Puiu fiind alintare.
Tatăl meu a avut trei fii: Romulus – ofiţer de infanterie după patru ani de medicină umană, Remus- ofiţer de marină militară şi eu Traian.
Numele date tuturor sunt romane, aşa cum dorea şi a făcut tatăl meu şi al nostru al celor trei fraţi.
Romulus Puiu Lepri despre care cereţi informaţii a căzut în luptele de la Rasoviţa la 14 octombrie 1916. Comuna este şi acum pendinte de judeţul Gorj. Îmi scrieţi că aţi găsit actul de deces al acestuia, tatăl meu până în momentul morţii în 11 noiembrie 1932 nu a intrat în posesia.
Sunt total de acord ca articolul semnat de George Murgulescu – aşa cum îmi relata şi tatăl meu, că Puiu a murit imediat, ciuruit de gloanţele mitralierii aflată în clopotniţa bisericii, deci era inoportună transportarea sa la un spital.Într-adevăr în anul 1931 tatăl meu, odată cu terminarea monumentului Eroilor Mehedinţeni, la al cărui proiect lucrase în calitatea sa de arhitect, a reuşit să obţină deshumarea şi transportul osemintelor, atât ale lui Puiu de la Arcani, cât şi ale lui Remus – mort la 11 noiembrie 1916 la Arsachi lângă Giurgiu- la mausoleul monumentului eroilor. A fost cea din urmă satisfacţie a sa.
Fotografia pe care v-o remit am făcut-o în anul 1975, ca urmare a scrisorii din 1 decembrie 1974 din Rasoviţa a unui inimos învăţător pensionar, Sasu I. Rucsandra, care se lupta pentru ridicarea unei troiţe – remiţându-i în faţa gestului de pietate fotografia cerută. Poate vă interesează mai puţin sau poate să aibă ecou la dumneavoastră cele ce vi le relatez în continuare.
În anul 1920 municipalitateaTurnu Severin a ţinut să imortalizeze memoria eroilor mehedinţeni atribuind unor străzi numele celor căzuţi: Locotenent Matei Vasilescu, Locotenent Nicu Cemăianu, Căpitan Puiu Lepri.
În anul 1960 o dispoziţie, de undeva mai sus, cerea a nu se mai da nume de persoane unor străzi ci nume de flori, localităţi etc. Numele străzii s-a schimbat în 1 decembrie, iar după 16 luni în Păltiniş – care nume nu are nicio contingenţă cu istoria oraşului. Timp de 19 ani am intervenit mereu oriunde credeam că voi găsi audienţă spre a salva de la a doua moarte memoria fratelui meu.
Am pornit din nou la ofensivă în anul 1976 când a apărut volumul ,,Sate de moşneni dinValea Jaleşului”, editura Scrisul românesc, Craiova, în care volum la fila 124 se scria despre moartea lui Puiu Lepri.
Tot în anul 1976 a mai apărut în Editura Militară, Bucureşti, volumul ,,Pe aici nu se trece”, în care la fila 101, sub titlul ,,Fraţii” se descria moartea ambilor mei fraţi.
Bazat pe cele două scrieri în care – situaţie curioasă – din toţi eroii mehedinţeni nu se scria decât despre Puiu Lepri, am scris din nou la Consiliul de Stat, care a dispus la Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi să se facă memoriu şi propunere în sensul cererii mele. Şi acum începe: cu scrisoarea 5203 din 20 decembrie 1978 mi se face cunoscut de Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi că s-a avizat schimbarea numelui străzii Păltiniş în numele anterior – Puiu Lepri în şedinţa din 9 noiembrie 1978 a Comisiei Centrale de Denumiri de pe lângă Consiliului pentru problemele Consiliilor Populare.
La 19 aprilie 1979 primesc de la acelaşi emitent scrisoarea 4300 comunicarea că nu s-a avizat schimbarea numelui străzii în cauză. Vă remit spre ilustrare, în copie, ambele scrisori.
La 23 aprilie 1979, revoltat, am cerut la Consiliul de Stat, scriind pentru tov. Ştefan Voitec, clarificarea jocului de mai sus. Nu mi s-a răspuns personal, dar Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi a primit indicaţia refacerii memoriului şi propunerii în sensul nenumăratelor mele cereri.
Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi a refăcut lucrarea aşa cum a primit modelul de la Consiliul de Stat şi la 20 august 1979 memoriul şi propunerea semnată de primul secretar al PCR Mehedinţi a plecat prin curier special la Consiliul pentru Problemele Consiliilor Populare. Şi de atunci tăcere. Nu ştiu dacă nu abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră, stimate domnule doctor, rugându-vă, fiind dumneavoastră în Bucureşti, să aflaţi fie la Consiliul pentru Problemele Consiliilor Populare, fie la Consiliul de Stat la tovarăşul Ştefan Voitec, stadiul acestor repetate intervenţii ale mele, de care mă ocup cu încăpăţânare de 19 ani – şi să-mi scrieţi în acest sens.
Perenitatea neamului românesc, cultul pentru eroii şi martirii săi vă aşează şi pe dumneavoastră domnule doctor în rândul idealiştilor îndrăgostiţi de gloria şi sfinţenia celor ce prin jertfa fizică şi morală au pus cărămizi la temelia permanenţei româneşti, şi pentru aceasta vă stimez şi în acelaşi timp vă mulţumesc anticipat pentru cele două rugăminţi din cuprinsul scrisorii mele.
Vă doresc multă sănătate şi să duceţi la bun sfârşit lucrarea ce v-aţi propus.
Cu deosebit respect,
Lepri Traian, Inspector la Banca Naţională Drobeta Turnu-Severin
Domnule preşedinte, onorat auditoriu
Din cuvântarea la Simpozionul de la Arcani, 1996
Bunăvoinţa dumneavoastră de a mă invita la o adunare de asemenea grad mă face să amintesc locuitorilor de suflet din Rasoviţa şi Arcani momentul în care legăturile noastre de suflet au început şi anume la 1 decembrie 1974 când domnul învăţător Sasu I. Rucsanda solicită prin socrul meu, folcloristul preot Dumitrescu Bistriţa să trimit o fotografie a fratelui meu Lepri Romulus, căzut vitejeşte pe frontul de luptă de la Rasoviţa la 14 octombrie 1916.
Au urmat, apoi, ca o revelaţie din alte vremi şi alte tărâmuri, insistentele scrisori de la domnul dr. Gârdu. O intuiţie în această legătură de suflet, peste ani, m-a făcut să păstrez toate scrisorile venite de la acest distins doctor. Şi acum şi aici îi mulţumesc acestuia pentru ajutorul şi intervenţia sa la Consiliul de Stat, personal pe lângă Ştefan Voitec, care în final a dus la atribuirea în Drobeta Turnu-Severin a numelui fratelui meu unei străzi. În mod special ştiu că invitaţia mea azi, aici, o datorez domnului dr. Gârdu. Am ales ca obiect al comunicării mele o scrisoare a domnului general Dragalina, fiul eroului Dragalina, căzut pe plaiurile Gorjului, judeţ ce a dat ţării amintiri a unor chipuri de eroi legendari.
Prin antiteză, am ales acest subiect spre a evidenţia dezgustul, dezamăgirea fiului unui mare erou, uitat, ignorat în scurgerea anilor, în comparaţie cu dumneavoastră, cei din Rasoviţa, Arcani, în clipa întâlnirii cu eternitatea a fratelui meu ca şi a generalului Dragalina, care aţi păstrat o legătură de suflet între locul şi oamenii care prin jertfa lor au dat valoare de simbol omeniei locuitorilor din aceste locuri istorice. În încheiere alerg cu gândul la aforismele marelui N. Iorga ,,Cel ce şi-a făcut datoria” acum nimeni nu ar fi fost în stare s-o facă şi care a pregătit şi pe alţii…”. (Din volumul ,,Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul”.)
Şi mai ales la Carlyle din volumul ,,Eroii”: „Cultul eroilor e o veşnică piatră unghiulară de la care trebuie să înceapă o zidire nouă.”
Dumneavoastră cei din Arcani şi Rasoviţa aţi consolidat piatra unghiulară, aţi înălţat pentru timpul de 80 de ani scurşi dovedind temeiuri de înalt patriotism. Fapta, acţiunea dumneavoastră este numai şi numai PATRIOTISM. Vă mulţumesc cu recunoştinţă şi mult, mult respect.
(Va urma)
Gr. Pupăză
