Glasul “hoţilor” de tren…

251
În, pare mi-se, singura dimineaţă primăvăratică a celei de-a doua decade a lunii februarie,
las în spate cartierul de vest al urbei, botezat, cu multă vreme în urmă, de către păţiţi sau de cine ştie ce hâtri, – Katanga-, şi mă îndrept, chitit ca rudarul pe postavă, către drăgălaşa gară a iubitului nostru oraş, Tg-Jiu.

Ceva mai încolo de Casa, zisă, cândva, a Tineretului, devenită între timp “fabrică de licenţiaţi,” adică facultate, cotesc la dreapta, pe o alee ce duce către autogară şi gară. Trec pe lângă o barieră aşezată acolo de…florile mărului (neînflorit încă), în dreapta căreia, un semn de circulaţie interzice accesul mijloacelor de transport auto, cu excepţia autobuzelor. Respectiva prăjină odihnindu-se orizontal, nu a putut, sărmana, să se opună celor vreo…15 autoturisme parcate,( unde în altă parte, căci locurile de parcare au devenit RARA AVIS ?), pe lângă pereţii autogării. Sau,poate, respectivul obroc are valabilitate doar pe partea pe care este instalat !?

Ce-i drept nu-i păcat: posesorii limuzinelor ar trebui felicitaţi că au reuşit performanţa de a ajunge cu ele acolo, întrucât porţiunea ce face legătura între str. N. Titulescu şi incinta autogării, este pregătită, parcă, pentru pusul cartofilor. Gropi, gropi şi iar gropi, printre care, pentru a nu cădea sau călca în ele, doar reptilele se pot strecura.
Printre nenumărate chioşcuri şi chioşculeţe, unele din ele mai urâte ca limba rusă, ajung pe peronul Gării Tg-Jiu. Cum nu mai urcasem, de mulţi ani de zile, într-un vagon de tren şi cum pe una din liniile de cale ferată era trasă o garnitură compusă din vreo cinci vagoane, pe pereţii cărora spânzurau nişte tăbliţe ruginite, unele cu josu-n sus altele să zicem normal, pe care, cu mare greutate se putea citi că lanţul de hârburi cu pretenţie de vagoane, făcea legătură între oraşul lui Brâncuşi şi oraşul Banilor craioveni,ca şi pereţii vagoanelor care, privite de afară, te trimit cu gândul la vremuri imemoriale sau la cine ştie ce lupte cumplite prin care au trecut. Vopsele coşcovite, table ruginite şi hâde, uşi pe care, pentru a le deschide, dacă nu ai practicat un sport de forţă, slabe şanse să le mişti, cu alte cuvinte o imagine deşertică ! O dată urcat într-un hârb cu pretenţie de vagon de călători, o croiesc pe culoarul acestuia, şi privesc în interioarele numite, emfatic, compartimente ! Bănci şi spătare care amintesc de trecerea nu se ştie căror hoarde războinice, arată jalnic: spintecate, rupte, folosite ca tablă de scris cu marker permanent (se găseşte pe toate drumurile…), uşile agăţate în câte-o ţâţână sau…balama dacă vreţi. Perdele rupte şi nespălate de la …revoluţiile lui Miron Cozma sau, poate, ale altor binefăcători.
Cum respectiva garnitură, nu avea, la urcarea mea, la nici un capăt, ataşată vreo locomotivă, de-odată, m-am simţit zgâlţâit. Hopa, zic, astea chiar se şi mişcă! După ce mi-am mai aruncat privirea într-o minusculă încăpere aşezată la fiecare capăt de vagon(mai…vizitasem câteva, în trecere) , şi în care, vorba lui Creangă, nu poţi sta un… sfert de ceas fără dopuri puse-n nas,( şi care, ca întregul harnaşament, arată exact aşa cum, se pare, suntem: din lumea…a patra!( la wc-uri fac trimitere , v-aţi prins), nu am mai stat şi, după ce m-am luptat cu o arătare, denumită, la inventar, -uşă,- şi de care spânzurau nişte lanţuri bune de pus pe lângă mausoleul…CFR-ului postdecembrist, am reuşit să ies din…purgatoriu (altul, nu al lui Dante Aligheri) şi să ajung din nou pe pământ! Despre banii percepuţi de mai marii acestor triste vremuri, reprezentând contravaloarea…serviciilor, cât şi despre alte aspecte, în episodul următor.
Geo Filiş

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here