În toamna anului 1967, eram deja „la studii” în București. Venit de la țară, poate prea curios, umblam cap-șteap cât era ziua de mare pe bulevardele capitalei și mi se părea că toată lumea-i a mea. La nici o lună de București, intram „ca acasă” în „Librăria Mihai Eminescu” aflată peste drum de facultatea noastră, îmi dădeam pentru „mai multă siguranță” întâlnire la ceasul de la Universitate – îl știam bine dintr-un film pe care-l văzusem cu clasa la „Cinema Victoria” – și admiram „pe furiș” linia elegantă, adecvată politic, a „Mercedes”-urilor parcate în fața Comitetului Central. Citeam doar pentru mine, cu intonație, sutele de titluri ale cărților aliniate la raft sau pe mesele pline „cu bunătăți” editoriale de tot felul și m-am surprins atras de volumele „gengașe”, între copertele cărora paginile erau acoperite elegant cu poezii cum nu mai citisem. Stăteam în Căminul Universității de pe 6 Martie și se cerea să ai cunoștințe în domeniu, dacă vroiai să stai „cu fruntea sus”, la masă, în compania colegelor de la litere…
Îmi amintesc bine, ca acum, că printre multele titluri care mai de care, mi-au atras atenția două în mod deosebit: „Ultrasentimente” și „Mieii primi”. Erau cărți de poezie apărute în 1965 și 1966, semnate de poetul Adrian Păunescu, despre care, din păcate, io, absolvent al Liceului nr. 2 din Târgu Jiu la clasa doamnei Raita, nu auzisem. Le am și acum, pe un raft vechi în biblioteca mea de la țară.
Așa „l-am întâlnit” pe poet. Apoi l-am urmărit în revista studențească „Amfiteatru” la care lucra și în „România Literară” care tocmai apăruse pe piață, în „Luceafărul” și am aflat și că era student în ultimul an la filologie și „șeful” tinerilor scriitori. Și tot așa… În 1968 i-a apărut un alt volum cu un titlu care intriga și se ținea minte: „Fântâna somnambulă”. Apoi a plecat la o bursă în… America, însoțit de poeta Constanța Buzea. A revenit în țară impresionat de tot ce văzuse „în țara tuturor posibiliăților” și în 1971 i-a apărut greu, cu ajutorul lui Dumitru Ghișe, atunci mare în Consiliul Culturii – „Istoria unei secunde”, în vreo trei ediții, prima fiindu-i topită imediat de cenzura momentului. Și tot în 1971 au ieșit de sub tipar – „Viață de excepții” și volumul de interviuri – „Sub semnul întrebării”.
Se tipărea de vreo doi ani revista „Universitas”, acum cu Zoia Ceaușescu redactor-șef , cu Jeana Gheorghiu, Șerban Cionoff, Marin Stoian și… Emil Moroianu, viitorul rector peste ani al Universității noastre de la Târgu Jiu, apăruseră cluburi studențești în cadrul unor facultăți cu potențial… cultural, cel mai în vogă fiind „Clubul A” de la Arhitectură. La noi, „la Fizică”, îi aveam deja colegi pe Nicu Ceauscu și pe Jean Maurer. Ei veneau „la scoală” aduși de câte un Mercedes fiecare. Negru și cu număr… scurt. Câtă vreme stăteau parcate câteva ore pe zi pe str. Academiei, devenise o marcă de mașină familiară și pentru noi. Ca să facem față concurenței, grație ajutorului „neprecupețit” al lui Jean Maurer, care era mai de-al nostru, am înființat și la noi în facultate un club studențesc, unde încercam să facem tot felul de activitâți. De la C.C, ni se repartizaseră niște automate de cafea, probabil casate, care funcționau cu fise de… 3 lei și care constituiau o noutate în domeniu. Aveam și mobilier nou…
Într-una din seri a fost invitat… poetul Adrian Păunescu, care s-a simțit „excepțional” în clubul nostru „de la Fizică”, a recitat mai multe poezii și a răspuns dezinvolt la toate întrebările. Una i s-a părut interesantă tare, un coleg încerca o paralelă între… viteza luminii și spațiul imens al cosmosului, așa cum apare în poezia eminesciană – „La steaua”, publicată la 1 decembrie 1886 în „Convorbiri literare”: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de anii-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”, și-i cerea… lămuriri poetului. Ne-a răspuns printr-o acoladă mare în care a înghesuit pe fugă o lume a literarurii contemporane cu care nu eram încă familiarizați și care ne-a captivat. Întâlnirea noastră s-a terminat brusc, în jurul orelor 22,00, când Adrian Păunescu i-a cerut colegului nostru Jean Maurer să-l repeadă acasă neapărat cu Mercedes-ul, ca să prindă în timp real, la televizor, emisiunea „Carnet cultural”, în care chiar el recita poezia „Da, mai avem”, pe care tocmai o ascultaserăm și noi, numai ochi și urechi.
Despre întâlnirea „de la Fizică”, Adrian Păunescu a scris imediat în rubrica sa din „Magazin” un text, care în 1973 a apărut și în volumul de publicistică „Lumea ca lume” de la „Scrisul românesc”.
Exista în epocă, pe str. Schitu Măgureanu de lângă Cișmigiu, clubul studențesc „Universits”, la care eram arondat și la care lansasem niște „Întâlniri cu scriitorii”, printre invitați deja îi avusesem pe Romulus Vulpescu, pe Nina Cassian și pe alții. Alergam și după Adrian Păunescu, care, în principiu, ne promisese… „Tratativele” au durat câteva luni bune. Între timp, și din motive ușor politice, poetul pierduse partida la „Luceafărul”, și întâmplarea a făcut ca să accepte invitația la clubul Universității tocmai în seara când noua formulă de conducere a revistei, în frunte cu poetul Ilie Constantin, se întâlnea cu studenții bucureșteni 
la Casa de Cultură „Grigore Preoteasa”. Peste tot, în mediile studențești, au fost la vedere afișele noastre care anunțau la „Universitas” întâlnirea pe o temă… la modă: „De la poezia politică la poezia de dragoste – cu poetul Adrian Păunescu”. I-am bătut la scor pe cei „de la Preoteasa”, poetul a venit însoțit de Romulus Balaban, a fost în formă, s-a comportat ca un „american pur-sânge” și ne-a captivat pe toți recitând cu mult patos din „Istoria unei secunde”, cartea de poezii de care se dusese vestea și nu se mai găsea în nicio librărie. În „Biblioteca revistei Argeș”, pe care o conducea Gheorghe Tomozei, tocmai apăruse un grupaj de versuri „marca Adrian Păunescu”, pe care l-am împărțit celor de față atât cât ne-am permis… financiar. Trecuse bine de miezul nopții și nu ne lăsam plecați spre case. Din cauza… Poeziei. Despre întâlnirea noastră de-atunci cu poetul Adrian Păunescu, poate depune mărturie „americanul” de astăzi – prozatorul Dumitru Radu Popa, atunci student care publicase proză scurtă în revista „Amfiteatru”. Îl urmărim cu interes și astâzi în revista… craioveană, Scrisul Românesc.
Apoi, vreo doi ani, poetul a fost obligat să facă ceva „dizidență”, dar avea rubrici de impact, citiite de toată lumea, în „România Liberă”, „Magazin”, „Contemporanul”, „Tribuna”. Era „urmărit” și comentat pe măsură. Din februarie 1973 „a preluat” revista „Flacăra”, căreia i-a schimbat peste noapte îndemnul de pe frontispiciu – „Proletari din toate țările, uniți-vă!” într-o promisiune asumată – „Flacăra la dispoziția Dumneavoastră”, în scutr timp a adus-o la tirajul maxim admis de partid de doar… 500 000 de exemplare și, la nici o jumătate de an, a înființat Cenaclul Flacăra, la care toată generația mea a participat, chit că astăzi, mulți au uitat sau se dezic de el fără a fi convingători. Îmi aduc aminte de una din primele întâlniri, cu lume bună și care a avut loc la „Teatrul Mic”, unde a citit poezie… Maria Banuș și a debutat în muzica folk, tânărul de-atunci Dan Chebac. Ce timpuri!
Să fi fost prin ’82 sau ’83 când, la chemarea familiei am fost „obliat de împrejurări” și am întocmit o scrisoare-invitație ca din partea organizației de tineret dintr-un Institut de Cercetări într-ale energiei și pe care am trimis-o cu poșta pe adresa revistei lui Adrian Păunescu, încercând să obținem astfel promisiunea poetului de a ține o ședință a Cenaclului Flacăra în eleganta Sală de festivități a institutului cu pricina. În numărul proxim, un fragment relevant din scrisoarea noastră a fost citat în revistă și poetul a răspuns invitației cu entuziasm, înconjurat de un număr apreciabil de membri ai Cenaclului conduși de… Mircea Vintilă. Întâlnirea s-a bucurat de succes, iar noi ne-am ales cu o fotografie care orna elegant pagina cu cronica Cenaclului din revistă și în care apăream, în prim-plan, în sacoul de care eram tare mândru și pe care tocmai îl achiziționasem „pe sub mână” de la magazinul Adam, model cu care se mai lăudau la ora aia în București doar… actorii Dinu Manolache de la „Teatrul Mic” și Emil Hossu de la „Nottara”. Mă făleam și plăteam rate la CAR. Cine mai era ca mine?!
Îmi aduc aminte câte invidii a stârnit în lumea scriitoricească apariția în BPT, într-un tiraj nemaiîntâlnit până atunci de… 155 000 de exemplare și în nu mai puțin de 390 de pagini, a volumului „Poezii de până azi”, prefațat „scandalos” de Eugen Barbu și cu postfața de universitar autorizat a lui Șerban Cioculescu. Carea s-a vândut ca pâinea caldă și a ținut afișul cultural al Bucureștiului săptămâni de-a rândul.
Poetul a ținut o vreme la Casa Scriitorilor, în „Sala oglinzilor”, cenaclul literar „Luceafărul”. Nu amintesc decât de o ședință la care i-a avut invitați pe Marin Preda și pe Eugen Jebeleanu. A fost un regal să-i auzi citind de față cu atâta lume… pe cei doi scriitori, grație invitației poetului Adrian Păunescu, care reușise să-i convingă să se producă în fața unui public atât de exigent. Marin Preda a citit cu mult umor primele pagini din romanul „Marele singuratic”, în curs de apariție, iar Eugen Jebeleanu, rece ca o lamă de Toledo, a citit poezii ușor subversive din volumul „Hanibal”, tocmai aflat la tipar. Trebuie să depun mărturie și despre întâlnirea la care, tot în somptuoasa „Sală a oglinzilor”, grație generozității „fără cusur” a Poetului au citit, copleșiți de emoțiea momentului, mai tinerii Mircea Dinescu și Dan Verona, atunci două speranțe al poeziei contemporane care confirmaseră editorial, primul cu volumul „Invocație nimănui”- 1971, și al doilea cu „Nopțile migratoare”- 1972, prefațat peste poate de Alexandru Paleologu. Și câte n-ar fi de povestit!… Și toate l-au avut „la timonă” pe Adrian Păunescu…
La Târgu Jiu, Adrian Păunescu a fost cu Cenaclul Flacăra, dar întâlnirea cu publicul a fost anulată „cu concursul” primului-secretar Constantin Băbălău, pe motiv că „țara arde și baba se piaptănă”… Tocmai avuseseră loc mari inundații în Complexul Hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana și nu era timp pentru… distracții. Peste ani, senator de Dolj, Adrian Păunescu a vorbit, „scurt și la obiect”, la un colocviu pricinuit de Ziua lui Brâncuși.
Mi-am amintit atunci, că la „Fabrica de Carte” a sculptoriței Valentinei Boștină, am tipărit în 1994 câteva sute de postere cu boierul Brâncuși, închipuit cu un pahar de vin în pridvorul casei Bălănescu. Atunci, fotografia lui Brâncuși a apărut pe prima pagină a săptămânalului „Vremea”, dimpreună cu o poezie de Adrian Păunescu dedicată Lui.
Câtă istorie poate cuprinde o secundă de…. viață?
„Va trebui să existe cândva și destulă răbdare pentru ca, despre mine, să circule și adevărul netrucat, nu numai legendele prea pozitive sau prea negative puse în circulație, cu interes vădit, de cei care au a mă elimina din viața socială sau găsesc cu cale de a folosi spusele sau faptele mele pentru dărâmarea dușmanilor mei”
Suntem în 20 iulie, ziua de naștere a Poetului.
Adrian Păunescu ar fi împlinit astăzi 80 de ani. Fie-i Amintirea mereu Sărbătoare!
Vasile VASIESCU
