Recent a apărut la Editura PIM din Iași ultimul roman al scriitorului gorjean Florian Văideianu intitulat ”Să nu ne hrănim cu trecutul”.
Noul volum beneficiază de o prefață scrisă de preot dr. Nicușor Viorel Popescu, care afirmă faptul că acest roman al lui Florian Văideianu ”… ne cheamă pe fiecare dintre noi la introspecție, invitându-ne să însoțim personajele într-o călătorie prin propria lor viață supusă tentațiilor, greșelilor, hotărârilor pripite, dar și fermității și curajului”.
Subliniez faptul că, în calitate de lector, am avut privilegiul de a mă număra printre puținii cititori ai noului roman scris de Florian Văideianu încă din stadiul de manuscris, pe care l-am citit și recitit pentru a răspunde rugăminții autorului de a scrie o ”postfață” despre acesta. Astfel pot spune că titlul romanului reflectă starea de spirit a unui scriitor care are talentul, aplecarea și dăruirea de a aduce în atenția cititorilor de azi și de mâine, povestea unor stări de fapt, a unor trăiri, evenimente, întâmplări sociale, colective, individuale sau chiar personale petrecute acum peste o jumătate de secol. În fapt, parte din această ”postfață”, face obiectul acestei scrieri. Prin modul de abordare a lui Florian Văideianu și de scriere a noului său roman ”Să nu ne hrănim cu trecutul”, prin patosul descrierilor și a unor consemnări personale ale sale, l-a determinat pe autorul acestor rânduri să intituleze titlul scrieri sale dedicată romanului la care ne referim ”Să nu ne hrănim cu trecutul, dar să-l prețuim și să-l acceptăm”, ceea ce, apreciez că se întâmplă oricăruia dintre noi, de la o anumită vârstă în sus.
Romanul la care ne referim este reflecția unui ”bătrânel”, așa cum se exprimă autorul, pe numele lui Aurel Adam, asupra unor evenimente, acțiuni, întâmplări și fapte, la peste o jumătate de secol de la anii în care acestea au avut loc iar Aurel era licean, unele dintre ele urmărite și descrise sintetic, de-a lungul celor peste cinci decenii cu situația lor la momentul scrierii romanului.
Romanul este structurat în următoarele capitole: ”Liceul”, ”Am navigat în ape tulburi”, ”Călător prin viață”, ”Peregrinări”, ”Senectutea” și un ”Epilog”.
Pe parcursul primului capitol, ”Liceul”, autorul prezintă anii de licean ai tânărului Aurel Adam, atmosfera, prieteniile legate, modul de desfășurare al procesului de învățământ, viața de internat, idilele legate, atitudinea cadrelor didactice față de procesul de învățământ și exigența acestora având în vedere faptul că liceul abia se înființase, în comuna natală a renumitului Constantin Brâncuși, respectiv în Peștișani, iar Aurel făcea parte din prima promoție care fusese admisă la acest liceu.
Toți elevii erau preocupați de învățătură, iar autorul, descrie cu mare abilitate modul în care se desfășurau diferite ore și evident personalitatea profesorilor respectivi. Astfel vom găsi descrierea modului de derulare a orelor de dirigenție, matematică, economie politică, astronomie, geografie cu renumita excursie cu bicicletele la renumita Vale a Sohodolului.
Aurel făcea parte din acei elevi care locuiau la internat și fusese numit de directorul liceului responsabil cu ordinea și disciplina din partea elevilor.
Aurel trăiește o frumoasă idilă de dragoste cu colega sa de liceu Aurelia, fata iubindu-l nespus de mult, dar el băiat chipeș nu a ținut la această dragoste și a părăsit-o pe fata care a suferit enorm, dar pe care o va reîntâlni în București, peste vreo cincizeci și trei de ani.
Tot în acest capitol este prezentat un alt personaj al romanului, fiind vorba de Lana, o sportivă renumită a liceului, dar care, așa cum se va concluziona după parcurgerea romanului, va avea un destin foarte greu și complicat în viața sa..
În cel de-al doilea capitol ”Am navigat în ape tulburi”, autorul romanului prezintă destinul greu și tulbure al uneia dintre colegele de liceu ale lui Aurel Adam. Este vorba de Lana, ai cărei părinți trudeau din greu, mama fiind casnică ocupându-se de gospodăria casei, iar tatăl mecanic de locomotivă care aducea mâncare cu ranița acasă pentru întreținerea familiei și pe care Lana îl iubea foarte mult. Lana era o sportivă renumită a liceului care se îndrăgostește de profesorul ei de sport și cu care se întâlnește de mai multe ori la capul punții din zăvoiul Bistriței iar apoi în camera în care acest locui a la gazda sa din Peștișani. Dar profesorul pleacă, în anul următor, fiind transferat cu catedra la Târgu-Jiu, iar fata suferă foarte mult. După terminarea liceului, în ciuda opiniei părinților săi, Lana decide să se căsătorească cu un băiat pe care îl iubea dar pe care nu-l cunoștea îndeajuns. Odată cu căsătoria sa începe calvarul vieții pentru Lana, de la relația dificilă cu soacra, la care se mutase, la relația conjugală cu soțul său. În final este nevoită să divorțeze, să se reîntoarcă la casa părintească și să se îngrijească de fiica sa bolnavă de care soțul său nu dorise să știe și să o îngrijească în nici un fel. Mai trăiește câteva momente de iubire, dar se decide să rămână alături de fetița sa. Marea dramă se petrece atunci când moarte susținătorul familiei, tatăl său, apoi mama sa iar ulterior și sora sa, Lana rămânând să îngrijească de trei copii, din care fetița sa care avea nevoie permanentă de asistență. Dureros dar astfel de situații pot fi întâlnite și în vremurile de azi.
În capitolul următor ”Călător prin viață” cititorul poate afla elemente și câteva detalii din viața lui Aurel Adam. La anii senectuții îl întâlnim îngândurat în singurătatea unui apartament din București. Se gândește la trecut, meditează la ceea ce a făcut bine și unde a greșit, iar singurătatea parcă îl apasă cel mai mult.
Destinul face ca, după 53 de ani de la anii de liceu, Aurel să se stabilească în București, iar aici ce să vezi. Constată cu mare surprindere că la câteva blocuri distanță locuiește fosta lui prietenă din anii de liceu Aurelia, cu o familie foarte frumoasă și împlinită sufletește, dar la la a cărei dragoste din tinerețe nu ținuse. Acum după o jumătate de secol cei doi își stabilesc o întâlnire, se întâlnesc, discută puțin, dar Aurelia nu mai acceptă o altă întâlnire la insistențele visătorului Aurel.
Dar Aurel, în apartamentul său sau în desele plimbări prin București. se gândește la trecut și își face adeseori reproșuri precum că „Nu am știut să iubesc această zeiță a pământului” . Dar, în final, totuși ajunge la concluzia titlului acestui roman ”Să nu ne hrănim cu trecutul”, la care autorul acestor rânduri adaugă cuvintele ”dar să-l prețuim și să-l respectăm”.
Urmează capitolul ”Peregrinări” în care scriitorul prezintă un dialog imaginar sau poate real dintre Aurel și Aurelia, din care reiese calea vieții Aureliei și modul în care aceasta venită de la țară, soră de lapte a Lanei, a reușit să se adapteze la tinerețe în București, să trăiască aici să lucreze aici, să aibă o familie frumoasă și să fie fericită, iar la anii senectuții să nu traiască în singurătate.
În următorul capitol ”Senectutea” sunt expuse diferite gânduri ale lui Aurel Adam, la anii senectuții. În acest context, interesantă mi se pare prezentarea discuției lui Aurel Adam cu un prieten al său din Târgu-Jiu, scriitorul Ion Gociu, cu care se conversau destul de des la telefon. Scriitorul îi spunea lui Aurel că după moartea soției este trist, singur și de ceva timp se mișca cu foarte mare greutate doar prin casă. Nu-l mai vizita nimeni, doar mai primea câte un telefon, din când în când, dintre care două telefoane pe săptămână erau de la fiica sa stabilită în Canada. Tristețea lui Aurel a fost și mai mare când, la câteva zile, a fost anunțat că prietenul săi Ionel a decedat.
Cu un ”Epilog” ce se dorește o sinteză a vieții personajelor principale ale romanului, acesta se încheie câteva considerații sintetice ale autorului.
De subliniat faptul că acest roman este dedicat de cătare Florian Văideianu copiilor săi Simona și Mihai Văideianu, fiind stimulat în scriere de nepotul său Darius Cosmin. Grafica romanului aparține reputatului prof. Grigore Haidău.
De remarcat este și motto-ul ales de scriitor pentru romanul său, ”Fă pace cu trecutul tău pentru a nu-ți distruge prezentul” preluat din scrierile brazilianului Paulo Coelho. Interesant pentru scriitor, care a folosit acest mesaj cu înțelesuri adânci și puternice, aplicându-l propriei persoane, ceea ce l-a motivat să scrie ultimele sale două romane.
Sunt convins că parcurgerea acestui roman îi va captiva pe cititori. O parte dintre cititori de vârstă mijlocie și spre senectute vor retrăi cu siguranță unele momente din viața lor, iar cei tineri vor fi captivați de faptul că vor afla mai multe lucruri despre cum era pe vremea părinților și bunicilor lor, la liceu și în viața cotidiană.
Apreciez faptul că, este un roman și cu caracter sentimental. Iată că Florian Văideianu este un scriitor cu reale calități narative, care știe să îmbine raționalul cu sentimentalismul, calități care derivă poate și din realele sale abilități de cercetător și documentarist, calitate în care a scris mai multe volume. Parcurgerea romanului este o desfătare a minții și a sufletului, dar în același timp un roman al reamintirii trecutului precum și al momentelor de singurătate la care ajunge omul dar și al celor de meditație profundă asupra faptelor trecutului. Dar viața este viață și nu este în puterea omului de a și-o croi așa cum și-ar dori-o la maturitate. Viața trebuie trăită cu bune și cu rele, cu momente plăcute sau mai puțin plăcute, dar bucuria de a trăi nu poate fi egalată cu nimic în lume, zicem noi.
Iar acesta este și mesajul romanului ”Să nu ne hrănim cu trecutul” al lui Florina Văideianu. Sunt convins că este interesant și o să placă cititorilor.
De menționat faptul că Florina Văideianu este un apreciat scriitor gorjean care a scris până în prezent douăzeci de volume, la care se adaugă cel la care facem referire acum.
Totodată doresc să mai subliniez faptul că scriitorul este unul din membrii activi ai Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni ”Al. Doru Șerban” căruia îi transmitem toate felicitările noastre și succes în viitoarele demersuri scriitoricești.
dr. Victor Troacă, Președinte al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni ”Al. Doru Șerban”
