”Gorjeanul” este de 100 de ani, de când noi nu eram și ar putea fi și peste alți 100, când noi toți vom fi uitați, cu toții, de mult. Acest ziar face parte din patrimoniul identitar al județului, fiindcă el dă seama despre firea noastră, a gorjenilor. Un amestec de calități și defecte duse la extrem, de exaltare și de deznădejde. O pepinieră de oameni excepționali, care evadează la timp de aici și dau ora exactă în țară și străinătate, dar și o cloacă cu mediocri și oportuniști specializați în complimentarea fără motiv a autorităților. Oameni cu adevărat talentați, dar și nepermis de multe genii închipuite, a căror boală e alimentată de alții ca ei. Își dau unii altora diplome, se aplaudă între ei și-și ridică statui încă din timpul vieții. Nu este, așadar, de mirare că pentru bieții Tătărăști nu se mai găsește material și că nici nu s-ar mai zări, ei, ctitorii Axei Brâncuși, prin pădurea asta de statui vii.
În ”Gorjeanul” i-am găsit mereu, și pe unii și pe alții, de aceea cred că a fost și a rămas, în felul lui, cel mai sincer ziar local, dar și un campion al umorului negru, involuntar.
Am deschis ochii pe ”Gazeta Gorjului”, cum se numea atunci, în anii 80. În redacție erau niște ziariști monumentali, care, fiecare în parte, erau mult mai interesanți decât ceea ce scriau. În vremea aceea cruntă nici măcar o virgulă nu putea fi pusă, neregulamentar, într-un text. Dar ziarul era citit, fiindcă era de-al nostru, de-aici, de la noi. Din păcate, oamenii aceia nu s-au auzit suficient de tare după 1989, și nici nu și-au lăsat urmași pe măsură în presa de astăzi. Arhiva ”Gorjeanului” de după ”Revoluție” e cea mai fidelă mărturie despre unde am fi putut fi, ca județ. Cu tunel prin munți, de la Bumbești Jiu la Petroșani, termocentrală la Sărdănești, cu chinezii la Rovinari, cu teleferic de la Rânca la Baia de Fier, cu heliport la ultimul etaj al spitalului nou-nouț și cu drumuri expres pe fiecare uliță înfundată. Povești nemuritoare, mereu aceleași, repetate de candidați la fiecare alegeri. Niște bancuri proaste la care ne grăbim să râdem, cu respect, de fiecare dată.
”Gorjeanul” e ziarul pe care-l țin și-acum în mână, pe băncile din centrul orașului, niște oameni mai dedemult care și-au câștigat dreptul ca timpul lor să rămână pe loc. Da, este ziarul care sparge în fiecare zi singurătatea din cutia poștală a bătrânilor uitați de copii.
”Gorjeanul” va exista și peste 100 de ani, dacă astăzi, nu mâine, vom înființa o școală de presă în jurul lui. Altfel, îl dăm în primire inteligenței artificiale, și-i spunem să scrie multe știri de bine. Nici parolele de la site nu e nevoie să i le dăm, că se descurcă, le știe.
Narcis Daju
