Mihaela-Sanda Marinescu adoptă şi în această lucrare, ştiinţifică prin excelenţă, „Amfibrahul, sinteză stilistică spaţio-temporală”, editată bilingv (în română şi în franceză) la Editura Academica Brâncuşi în manieră transdisciplinară fiind totodată adepta modelului triadic terţinclusiv.
Cea de-a treia sa lucrare, de doctor în muzicologie, impresionează prin pledoaria convingătoare pentru o nouă paradigmă ştiinţifică: paradigma ritmică a lui Pascal Michon, căreia îi va fi în curând aferentă o nouă filosofie. „Paradigma ritmică… va abstractiza durata şi continuitatea, ceea ce înseamnă noi modalităţi de percepţie asupra timpului. O analiză ritmică ne-ar permite să măsurăm lumea fluidă, fragmentată, sau locul unor noi schimburi în care tocmai am pătruns”.
Înţeleg totuşi că formula amfibrahului (trisilabică în poezie, silaba din mijloc fiind cea accentuată) – specifică în literatura naraţiunii lirico-epice – ar putea revoluţiona procesul imaginativ trieidetic: de promovare, estetic, intuitiv. Să fie procesul imaginativ estetic terţul inclus/ „un fel de cântec al sirenelor, al cărui farmec poate să aprindă imaginaţia şi de care Ulise scapă doar legat de catarg?”.
Intuiţia îmi spune: da. În definitiv, sunt eu însumi artist, filosof, poet, savant ş.c.l. Iar autoarea comunicării pune accentul axiologic pe viziune, ca stare prin care mintea şi inima îşi refac unitatea ontică originară prin intermediul imaginii vii (şi a metaforei vii – n.m.).
Dar să încerc a detecta nucleul tare al articolului de faţă. Mihaela-Sanda Marinescu ne sugerează că scriitura amfibrahică e ritualică, precum într-o eternă întoarcere eliadescă sau ca-ntr-o grossienne satistă: „Timpul arhaic invocat de spaţialitatea tridimensională este redat ritmic de un amfibrah, într-un tempo lent, ca o evocare ritualică”. Astfel, triada trecut-prezent-viitor dobândeşte terţul inclus: prezentul-memorie, prezentul-intuiţie (transhimeneutică) şi viziune (spirituală), prezentul-aşteptare (viitorul).
Pe alocuri lucrarea ştiinţifică a Mihaelei-Sanda Marinescu detaliază argumentativ în dorinţa-i legitimă de a fi crezută în cele ce întreprinde. Asta păţesc promotorii noilor paradigme. Cu acelaşi aspect m-am confruntat şi eu ca pioner al transmodernismului şi-am procedat în consecinţă.
În căutarea unităţii fecunde, odată pornit ca argonaut neînfricat, singura cale de biruire a obstacolelor e metoda hermeneutică, pe care cercetătoarea o utilizează cu deosebită lejeritate şi dignitate. Citez: „A filosofa înseamnă a reîncepe cu copilăria spiritului”, strategia fiind în contradicţie cu modo hodiernus cel pururea stresat de Cronos.
„Amfibrahul Lumii Noi apare într-un tempo ajustat de noua epocă în care noul zeu este un ready mad – gata făcut, mască tragi-comică, reinventând spaţiul şi timpul devenirii umane ca într-o joacă… Amfibrahul Lumii Noi este o reiterare, un drum – (dromos) înapoi (palin), prin însăşi palin dromia sa… Formula amfibrahului poate constitui geneza formei tripartite A-B-A, unde A poate fi repriza sau refrenul, într-un nou retour du même”.
Bucuria mea este generată de opţiunea acestei vechi columniste pentru semiotica filosofică, mai precis pentru triunghiul semiotic în care semnificatul şi semnificantul sunt scurte, iar gândirea-referinţă „se înalţă”, nu ca o îndepărtare, ci ca o condiţie de înaltă spiritualitate.
Avem de-a face cu un triunghi semiotic subiectiv/obiectiv în virtutea căruia reapropierea dintre cuvânt şi lucru (semnificat – semnificant) poate fi o reconstituire a naturii umane” sub semnul amfibrahului: semnul existenţei între «prezentul din cele trecute […]/ prezentul din cele viitoare».
Traducerea terţului în franceză e impecabilă. Efortul e recompensator şi din acest unghi. Suntem totuşi nişte români europeni şi însuşirea unei limbi străine este ea însăşi o manifestare a unei hermeneutici aplicate metodidactic / exploratoriu / diacronic-sincronic.
Articolul Mihaelei-Sanda Marinescu recurge la unitatea (paradoxală? ori nu! – n.m.) unui demers simultan centrifug şi centripet. La fel se comportă şi poeţii: redescoperă în arta cuvântului îndepărtarea de semnul convenţional, căutând gândul pe care să şi-l aproprieze (care să fie doar al lor) –; căci între cuvânt şi lucru există o legătură magică, cuvântul poate produce mutaţii ontologice, iar numele dat înseamnă naştere şi viaţă.
Concluzia – o ipoteză transformată în teză şi demonstrată cu-o acribie relaxată – ni se oferă exemplar: „Transferul accentului de pe timpul tare pe timpul slab, din sincopa amfibrahului (în B-ul recurent prin el însuşi) ar putea avea o corespondenţă în transferul dintre cuvânt şi lucru cu ale sale mutaţii ontologice, din triunghiul semiotic subiectiv?” Ce poate însemna acest transfer între cuvânt şi lucru, decât o pledoarie pentru oralitatea „ţinerii de minte cea de dinlăuntru”, cea anahimeneutică / transhimeneutică – n.m., o redescoperire şi o întoarcere de palindrom către esenţa umană.
Ion Popescu-Brădiceni
Addenda
1. CONSTRUCTOR ALTUI UNIVERS
Precum Orfeu, mă pierd copil
în muzici ce mă înfioară
şi las în urmă orice stil.
Dar zeul umbra îşi coboară
într-un infern tot mai ostil
şi-s nevoit să trag de sfoară,
să nu se piardă-n labirint.
Ca, în auz, atâtea sonuri
– nu vă-nspăimânt nici nu v-alint –,
găsi-voi bravele ikonuri
să reînchipui în, de-argint,
oglinzi cuvintele dintâi,
recucerindu-le-n isonuri,
resăgetându-le-n călcâi.
X X X
Prin cântec, ucenicii-şi saltă
emoţia-n model vădit.
Iar dintr-o lumea în cealaltă,
ne mai mutăm din când în când
din vreo legendă, din vreun mit,
călăuziţi de-al nostru gând.
Şi-n sufletu-mi nemângâiet
se cască bolţi de-azur invers
în care mi-s de-un timp poet
constructor acestui univers,
limbaj autotelic (ah,
dar incapabil să-şi asume
şi paradigma-n amfibrah
a ritmurilor lumii noi).
Ce vreţi?! Reinventez o lume
în care fi-vom iar eroi.
Ce vreţi?! Cu Dumnezeu pe cale
n-oi rătăci şi nu m-oi pierde
vânând vreun iepure-n vreo vale,
în vreo pădure veşnic verde.
Dar vai! Iar mă cuprinde-o jale.!.!
2. Schimbarea stilului
Scriu de-o vreme, scriu întruna
iar Model îmi este Luna.
Cum emerge cu-al ei bust,
din izvor, Diana,-i gust
aerul ce-o înconjoară.
Soarele, de mă-n-tr-o doară
izgoneşte de din rai,
Doamne, tu mi-ai spus că-mi dai
– când în vis păşteam opt capre
şi doi ţapi, cu ochii-n ape
de mărgean, şi iezi vreo zece –
harul de a-ţi înţelege
şi traduce limba-ţi sacră.
Nu de alta, dar în lacră
de m-or pune (c-aş fi mort
după vreun atac de cord)
să-ne convorbim că-i timp
îndestul. Scriu, deci, şi-mi schimb
stilul, forma iar, din mers,
tot întregu-mi univers.
Doamne, tu te fă pe-aproape
să nu-i laşi să mă îngroape!
