-V.G. Domnule ministru, Andrei MARGA, pentru a continua să vorbim despre «portretul interior» al lui Constantin Brâncuşi, ca o explorare lăuntrică a spiritului său, v-aş ruga să continuăm această idee care vă fascinează, aşa cum vă seduce ideea unei «Românii puternice» şi respectate, într-o lume plină de ambiguităţii şi de confuzii conceptuale!
– A.M. Domnule profesor, biografia lui Constantin Brâncuși este prima probă a acestei susțineri. Despre ea se știu deja multe, grație contribuțiilor multor exegeţi, cum ar fi: V.G. Paleolog, «Tinerețea lui Brâncuși», 1967; Petru Comarnescu, «Brâncuși», 1972; Doina Lemny, Cristian-Robert Velescu, ed., «Brâncuși inedit. Însemnări și corespondență românească», 2004; Ion Pogorilovschi, «Brâncuși Geneza» 1905-1910, 2007). Terenul nu a fost, însă, parcurs până la capăt. Suntem în posesia celei mai noi tentative de a surprinde ceea ce-l preocupa de fapt pe Constantin Brâncuși pe traseul vieții sale și ținea de «demonul» și «proiectul» său lăuntric. Este vorba despre cartea efectiv monumentală a lui Alexandru Buican, «Brâncuși. O biografie legendară» (Actaeon Books, Baia Mare, 2023). Prozator, dar și neobosit și cunoscut cercetător, ce-și împarte viața între New York, București și Baia Mare, domnia sa a dat monografii pline de noutăți («The Impaler. A Biography of Vlad III Dracula», 2007, și «Brâncuși. O Biografie», 2012), iar acum se încumetă să caute să prindă în cuvinte «portretul interior» al marelui sculptor.
Cartea lui Alexandru Buican, «Brâncuși. O biografie legendară»
– V.G. Care este semnificaţia acestui demers biografic?
– A.M. Din capul locului, se poate spune că demersul lui Alexandru Buican este o reușită certă, prin anvergura biografierii. Pe cele peste opt sute de pagini sunt atât de numeroase contribuții proprii de detaliu, încât rezumarea ar duce fatal la o listare incompletă.
– V.G. Domnule ministru, să înţeleg că apreciaţi cu convingere această lucrare?
– A.M. Reușita este certă și prin noutățile majore pe care le aduce. Prima care se impune atenției este extinderea hotărâtă a materialelor de arhivă puse în valoare, spre arhivele americane. În SUA, Alexandru Buican a găsit noi documente relevante pentru viața lui Constantin Brâncuși și le-a exploatat, alături de materiale deja cunoscute. «Dezgroparea» de noi izvoare este un pas specific, cartea fructificând corespondența lui Constantin Brâncuși cu sponsorii săi americani și cu suporterii săi francezi.
– V.G. Ei, chiar «dezgropare», sună cam ciudat!
– A.M. A doua noutate ce se impune atenției este explicarea operei prin «incidentul biografic» (p. 11). Alexandru Buican este de părere că în exegeza brâncușiologică, ar trebui «accentuat omul Brâncuși», iar dincoace de întreaga brâncușiologie «biografia adevărată trebuia încă să fie scrisă» (p. 13). În optica sa, pentru această biografie, sursele americane sunt decisive pentru evoluția de la un moment dat și consacrarea definitivă a lui Constantin Brâncuși!
– V.G. Mai sunt şi alte noutăţi legate de conţinutul cărţii?
– A.M. A treia noutate a cărții «Brâncuși. O biografie legendară» este repunerea întregii discuții despre Constantin Brâncuși sub controlul surselor. Alexandru Buican spune că, „vrând să descifrăm «misterul Brâncuși», am respins din capul locului un cifru aprioric și, ca să nu ajungem la o rezolvare arbitrară, am ținut seama de documente” (p. 15). El mărturisește că „noi am lucrat deci în cea mai deplină izolare, acasă sau în sala de bibliotecă, și nici o afirmație care apare în carte nu este în afara unei surse scrise” (p. 17).
– V.G. Care este vectorul esenţial al portretului lăuntric al lui Brâncuşi?
– A.M. A patra noutate este concentrarea analizei spre captarea portretului lăuntric al lui Constantin Brâncuși, Alexandru Buican argumentând simplu că ,,scopul ultim al oricărei biografii este descifrarea unui portret interior” (p. 15). În condițiile în care Constantin Brâncuși era în realitate un om singuratic și deliberat spectator la disputele curentelor artistice, restituirea «portretului interior» devine și mai necesară, chiar dacă mai dificilă.
Grija documentării fiecărei aserțiuni și epuizarea teoretic deplină a izvoarelor caracterizează mai mult decât orice monografia «Brâncuși»! O biografie legendară. Această grijă face ca, practic, la fiecare pagină să fie aspecte noi, ale unui portret viu al lui Constantin Brâncuși. M-au impresionat documentarea «dorului de ducă» (p. 48), continuu la tânărul aspirant la consacrarea în sculptură, nașterea lui a doua oară la Craiova, a contiguității cu cercul lui Macedonski, a «neîncrederii» (p. 83) timpurii în «modernismele» artelor plastice, a înfruntării eroice a pasajului de lipsuri materiale (p. 115), a gravitării în jurul lui Rodin. Cu reflecția edificatoare: «idolatria ce-l înconjura pe maestru nu poate să fie pe placul lui Brâncuși, care, din fire, suportă greu orice fel de autoritate și care are, mai ales, conștiința propriei valori» (p. 123).
„Brâncuși transcende sculptura, care devine numai un mijloc în vederea unei realizări mai înalte”!
– V.G. Acest «portret interior» duce spre cunoaşterea de sine a sculptorului?
– A.M. Alexandru Buican a pus în mișcare resurse documentare mai ample decât orice monografie pentru a reconstitui înaintarea oarecum irepresibilă a tânărului Constantin Brâncuși spre el însuși în interacțiune cu mediul din care veneau comenzi semnificative (p. 141). O serie remarcabil de lungă de întâlniri memorabile, precum cea cu Margit Pogany, sau participarea la «Sâmbetele» lui Apollinaire (p. 175), îl fac pe Constantin Brâncuși să perceapă că în atmosfera pariziană are șansa unei ,,aventuri estetice care i se pare «o minune»” (p. 183). Parisul îi aduce recunoașterea printre exponenții modernității, dar Chicago și americani interesați de artă îi asigură consacrarea în lumea largă. Bătălia pentru arta modernă se mută la New York, Constantin Brâncuși ia parte la ea (p. 231), iar istoria artei înregistrează o schimbare!
– V.G. Cum putem surprinde şi momentele esenţiale din biografia lui Brâncuşi?
– A.M. Monografia «Brâncuși. O biografie legendară» reconstituie cu noi detalii ceea ce a urmat consacrării, începând cu «anii nebuni» (1919-1929), pe planul vieții strict personale a lui Constantin Brâncuși, al interferenței acestuia cu tinere ale timpului, al reflecțiilor artistice și contactelor cu personalități ale epocii și mai ales, al realizării operelor care îl vor reprezenta. Alexandru Buican își asumă să rescrie mai toate momentele cunoscute ale biografiei lui Constantin Brâncuși, și le aduce, cu surprinzătoare observații, la o abordare nouă ca documentare, dar, adesea, și ca unghi de abordare. Constanta sa preocupare este fidelitatea în gradul cel mai înalt posibil față de ceea ce a fost. El ține să ia explicit distanță de clișeele și fabulațiile ce înconjoară și azi subiectul și, la un moment dat, scrie: „După 1989, au apărut, într-o notă tipic românească, tot felul de falsuri infantile și au explodat o mulțime de scandaluri. Un ziar a putut să anunțe chiar că o versiune a Domnișoarei Pogany s-a vândut «la o gură de metrou»”. (p. 716).
– V.G. Uneori, fabulaţiile în jurul vieţii unui geniu capătă şi accente speculative!
– A.M. Teza cheie a monografiei datorate lui Alexandru Buican este pe cât de simplă în aparență, pe atât de întemeiată. Anume, aceea că „formula sufletească a lui Brâncuși nu trebuie căutată nicidecum în țărănia lui, fapt cu totul accidental și puțin relevant, ci tocmai în geniul său” (p. 718). Formula «prince paysan», la care chiar reflexivul Constantin Brâncuși a concedat, este mai potrivită. Alexandru Buican consideră că „mai fructuoasă este o încercare de definire a trăsăturilor personalității sale prin caracterul lui oltenesc, prin natura independentă, indisciplinată și refractară” a olteanului!
– V.G. E o dovadă că Brâncuşi nu s-a lepădat de natura lui gorjenească!
– A.M. Faptul are implicații mai întinse decât se crede. Cum spune Alexandru Buican, „pentru Constantin Brâncuși să-și așeze satul în mijlocul Parisului era o necesitate. Iar pentru noi, o axiomă ce trebuie dovedită. Poporul român n-a ieșit din sat încă. Un Brâncuși îmbrăcat în frac și instalat confortabil pe Champs Elysees este de negândit. Dar nu din cauză că era «țăran», ci din cauză că era arhaic. Deși atrăgea atenția asupra importanței ideii de «artizan», el depășea tradiția renascentistă a acestui tip de creator, înscriindu-se pe o tradiție mai veche” (p. 720).
– V.G. O tradiţie care face parete din portretul său interior!
– A.M. De aceea, Constantin Brâncuși a și putut spune ceva greu de priceput la prima ascultare: „Arta abia începe” sau „Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi”. Constantin Brâncuși avea, insistă Alexandru Buican, anvergura unui filosof în termenii artei. Dar, el nu a mers spre deformarea obiectelor percepției pentru ca obiectele să nu mai semene cu ele însele, precum Picasso, ci a forțat obiectele să semene cu ele însele. «Pasărea» este un exemplu elocvent – ea este pasăre doar semănând cu ea însăși.
– V.G. Prin arta sa, cred că Brâncuşi ne trezeşte din «somnul raţiunii»!
– A.M. Din acest punct de vedere „Brâncuși transcende sculptura, care devine numai un mijloc în vederea unei realizări mai înalte (p. 721)”. Constantin Brâncuși este, astfel, un «trezitor la realitate» – și și-a marcat posteritatea în acest rol. Atunci când este veritabilă și la performanța maximă, arta înnoiește viziunea!
Profesor Vasile GOGONEA
