În vreme Postului Mare al Învierii Domnului, să nu uităm că în gândirea românească veche, în lumea satului, omul muritor poate avea trei prieteni de mare folos: averea agonisită, rudele apropiate şi cele făptuite cu voie şi fără de voie, iar, dacă averea va rămâne la om acasă, rudele îl petrec o zi până la mormânt, din această viaţă şi pentru a trece dincolo de ea, omul se înfăţişează doar cu faptele sale, cu ele bietul om cutezând a se prezenta la scaunul înfricoşatei şi dreptei judecăţi. De altfel, cei care fac şi fapte bune au înaintea lor două raiuri: un rai care poate fi chiar aici, pe pământ, iar altul în ceruri, iar aceia care fac lucrurile rele, au de îndurat două iaduri: unul aici, pe pământ, altul de după moarte. În această privinţă, fiecare avem datoria să ne gândim la ceea ce înseamnă zestrea cu care ne ducem dincolo, în ceata drepţilor şi în ceea ce poate fi cu adevărat lumea dreptăţii! Pentru cei care sunt socotiţi a fi sătenii de altădată, ca şi pentru mulţi dintre cei care mai păstrează această calitate, răbdarea constituie şi o mare virtute, fiindcă ne învaţă un proverb: nici un leac adevărat nu e mai bun decât răbdarea, iar săteanul are o zicere care spune că uneori se întâmplă că tot răul duce spre bine! Poate acest lucru îl ajută pe om să lupte cu el însuşi împotriva fiecărei căderi în deznădejde, în zdruncinarea încrederii sale că poate să treacă răul şi să fie mai bine.
,,Viaţa duhovnicească reprezintă virtutea cea mai mare prin care noi putem dobândi: iubirea, înţelegerea, acceptarea reciprocă”!
În tradiţia satului, secetele, inundaţiile, bolile de tot felul cum ar fi pandemiile şi calamităţile sau cutremurele sunt pedepse divine care se abat pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără voie de către oameni, deoarece în asemenea împrejurări, rugăciunile se fac împreună de către toată obştea satului, cu toţi oamenii din comunitatea de parohie.
Validarea concretă a credinţei se realizează în cadrul comunităţii de parohie, deoarece în izolare se trăieşte mai mult în închipuirea de sine! Atunci când este singur, omul devine mai smerit, mai evlavios, se înfrânează mai mult, crezând că se roagă mai fierbinte, dar, mai mult crede, închipuindu-şi că face cu adevărat aceste lucruri. Când iese din casă şi se întâlneşte cu vecinul, din păcate, îi vin multe gânduri de aspră judecată cu semenii, cu vecinii, poate idei de o pretinsă superioritate sau de neastâmpăr ciudat, de lipsă de cuminţenie şi de răbdare, chiar şi în sfânta biserică, la sfânta slujbă, când se observă o neverosimilă abatere de la viaţa de obşte! Aceasta se dovedeşte a fi o împrăştiere a firii şi chiar o rătăcire lăuntrică şi o depărtare de la ceea ce înseamnă rugăciunea în comun, momentul care ar trebui să-i unească mai mult pe oameni! În remarcabila sa lucrare Sociologia Noologică, prof. univ. dr. Ilie Bădescu formulează un adevăr esenţial potrivit căruia, niciodată nu poţi cunoaşte cu adevărat omul cel de toate zilele, societatea reală şi evoluţia continuă a fenomenelor sociale, istorice, politice, culturale, economice sau de altă natură, din moment ce este minimalizată şi eludată kenoza dumnezeiască, ceea ce în termeni teologici reprezintă golirea de sine, curăţirea sufletului, înomenirea Lui Dumnezeu sau ceea ce se dovedeşte a fi grija permanentă şi îndeajuns culminativă a Bunului Dumnezeu pentru ceea ce pare la un anumit moment dat a fi starea lumii acesteia în care trăim. Desigur, o biserică vie înseamnă mereu şi o comunitate vie, care caută să se arate împreună cu Creatorul, de aceea, devine foarte importantă un fel de renaştere a vieţii parohiale în satul care acum este depopulat, fiindcă parohia poate ajuta să se asigure continuitatea vieţii în lume, iar, cel care doreşte să fie un bun creştin, acela se va dovedi prezent în trăire comună cu ceilalţi, în relaţie directă cu comunitatea de parohie. Tocmai în această comuniune de parohie, omul devine şi se manifestă ca o biserică vie, deoarece toate sarcinile asumate şi toate necazurile îndurate, toate bucuriile împărtăşite se regăsesc în ceea ce se dovedeşte a fi o comuniune fraternă. Aşa cum se bucură oamenii când sunt împreună, la fel se confirmă şi răbdarea calmă, smerenia şi dragostea oamenilor, fie că se demonstrează în obştea credincioşilor din parohie, fie în obştea celor care sunt rugători în mănăstirea de la marginea satului sau din mijlocul pădurii, fie la o mare sărbătoare a hramului unui sfânt plăcut Lui Dumnezeu. În minunatul cuvânt său de învăţătură rostit în ziua de 13 mai 2018, cu prilejul slujbei de resfinţire a Sfintei biserici cu Hramul «Sfântul Mare Mucenic Gheorghe», purtător de biruinţă, din Parohia Peşteana-Vulcan, Comuna Ciuperceni, în Protopopiatul Târgu-Jiu sud, din judeţul Gorj, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, avea să sublinieze, printre altele, că în asemenea momente de sfinţiri de biserici, de fapt, ne întâlnim chiar şi cu strămoşii noştri, ne întâlnim cu părinţii noştri, cu toţi cei care au vieţuit înaintea noastră, care au trudit ca să aducă mai aproape de suflet o jertfă care este biserica. Tocmai de aceea, biserica se deosebeşte de tot ceea ce avem fiecare în casele noastre şi mai ales în satul nostru. Ea nu se poate compara nici cu şcoala, , dar, nici cu primăria, nici cu casa pe care o avem în proprietate şi pe care ne-am construit-o în timp ca să locuim acolo cu familia, nici cu facultatea în care ne pregătim profesional. Deoarece la biserică, noi venim întotdeauna, de când suntem copii mici, dar şi când suntem ceva mai mari, iar în cele din urmă când murim şi cu tristeţe ne duc rudele apropiate şi prietenii noştri la mormânt, ca de acolo, apoi să ajungem cu sufletul fără de trup în Împărăţia Lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă, tocmai pentru a se dovedi că în satul nostru tradiţional, viaţa duhovnicească de parohie reprezintă, poate, virtutea cea mai mare prin care noi putem dobândi: iubirea, înţelegerea, acceptarea reciprocă unii faţă de alţii, aşa cum se dovedeşte fiecare, cu lipsurile şi mai ales cu neputinţele lui! Fiindcă aceasta este dragostea întru răbdare pe care pot să o manifeste sătenii credincioşi unii cu alţii, într-o viaţă de obşte, fie parohială, fie una monahală, fie de mireni, constituită îndeaproape şi pe structura satului, o comuniune în care legătura permanent dintre preot şi enoriaşi, se cuvine să fie una vie, să fie una sudată ca într-o familie, să fie permanent şi o relaţie considerată paterno-filială, iar, aşa cum se dovedeşte a fi şi familia mică, trebuie să fie la fel şi familia cea mare a comunităţii. Cât de minunat se dovedeşte mult roditor în sufletul oamenilor cuvântul care poate să spună că parohia sau ceea ce înseamnă comunitatea euharistică reprezintă familia de familii, sau reunirea credincioşilor din sat, fiindcă relaţia dintre slujitorul altarului sfânt şi enoriaşi se cuvine să fie mereu şi o relaţie de mult folos duhovnicesc pentru pentru spiritul de unitate a comunităţii, mai ales că termenii de părinte şi cel de mamă, termenul de frate şi cel de soră, termenul de fiu şi cel de fiică, în comunitatea euharistică, nu pot să fie priviţi la nivel strict formal, ci, trebuie să dobândească o conotaţie deosebită şi foarte relevantă, deoarece enoriaşii sunt acele multe suflete încredinţate unui bun păstor, iar acest păstor are răspundere pentru fiecare om în parte. De multe ori, constatăm că, indiferent, dacă place sau nu place, se pare că şi experienţa omului de la sat a fost multă vreme şi încă mai este în mare măsură, dominată de ştiinţă, credinţă şi magie, puteri nebănuite care justifică şi direcţionează mişcarea populaţiei, deplasarea omului dintr-o localitate în alta sau dintr-o ţară în alta, pentru procurarea bunurilor necesare vieţii.
,,Războiul este considerat «claca» lui Dumnezeu, ca să mai moară lumea, pentru că, altfel, oamenii s-ar înmulţi peste măsură şi de la un timp, nu i-ar mai putea ţine pământul”!
În momentul în care adevărul nu este destul de evident pentru că nu se poate realiza o legătură şi o simbioză între elemente sau fenomene care se prezintă dispersate în distribuţia lor, problema se poate vedea rezolvată dintr-o perspectivă strict ştiinţifică, pur religioasă sau neverosimil de magică. Cei care au studiat aceste domenii, de multe ori consideră că mentalitatea ştiinţifică generează un comportament laic şi argumentat pe principii logice, că mentalitatea cultivată prin credinţa religioasă generează un comportament al omului smerit, iar mentalitatea magică generează un comportament atipic şi prezintă două aspecte principale: unul explicativ care cuprinde superstiţiile şi ritualurile comparate cu credinţele şi dogmele teologice, iar un alt aspect activ, practic, în care sunt incluse descântecele, vrăjile comparate cu slujbele sau cu practicile de cult. Dacă produsele ştiinţei şi ale credinţei pot fi evaluate după circumscrierea lor în actualitate, în schimb, produsele mentalităţii magice trebuie judecate, nu după preţul lor actual sau după valoarea pe care au avut-o altădată, pentru că descântătoarea, tămăduitoarea, vindecătoarea, poate mai puţin vrăjitoarea de circumstanţă, au avut cândva rolurile lor binefăcătoare în viaţa comunităţii, când pseudocunoştinţele şi prestaţiile lor aveau o mare valoare practică. Cu siguranţă, oricât de multe explicaţii ar aduce ştiinţa şi oricâte realizări şi minuni computerizate creaţii tehnice ar putea realiza oamenii de ştiinţă, oricâtă bucurie şi oricâtă speranţă în viaţa cea veşnică ar aduce credinţa, mentalitatea magico-religioasă a omului de la sat rămâne de neclintit, pentru că ştiinţa e mare, îşi spune săteanul în sinea lui, dar tot ceea ce omul inventează sub formă de inteligenţă artificială şi tot ceea ce el descoperă se înfăptuieşte numai prin puterea divină! Câtă vreme necunoscutul se dovedeşte nemărginit şi fără oprire în toată nemărginirea sa, câtă vreme în această lume toate sunt supuse metamorfozei schimbării şi dispariţiei inevitabile şi ireversibile, nicicând nu poate fi nesocotit şi scos din calcul Dumnezeu, pentru a-L alunga cu multă răutate din lume şi din adâncul sufletului săteanului, pentru că în gândirea unui astfel de om, ştiinţa rămâne cu descoperirile ei şi îndeaproape cu ceea ce se arată a fi rosturile sale, iar credinţa se întăreşte cu puterea Lui Dumnezeu, ştiinţa şi credinţa putând coexista una cu alta. Pentru a particulariza şi a mai adânci problema, în viziunea ţăranului român, farmecul existenţei constă tocmai în faptul că lumea nu poate fi înţeleasă în întregime de mintea omenească, iar un anumit fel de înţelegere lasă deschisă calea pentru acceptarea minunilor. Dacă tot ceea ce există e opera lui Dumnezeu, apoi, tot prin voinţa Sa, pot apare oricând şi unele derogări de la ordinea stabilită. În concepţia omului de la sat, răul capătă uneori chiar caracter de necesitate, pentru că Dumnezeu nu a făcut lumea perfectă, dar, a lăsat omului libertatea de a o face mai bună! Apoi, războiul este considerat «claca» lui Dumnezeu, ca să mai moară lumea, pentru că, altfel, oamenii s-ar înmulţi peste măsură şi de la un timp, nu i-ar mai putea ţine pământul! Cercetătorii în domeniul etnologiei admit că viaţa omului arhaic se derula în anumite cadre socio-temporale fixate prin repetabilitatea lor la scara veacurilor şi, adesea, a mileniilor, iar cadrele acestea se desfăşoară în contextul a două cicluri bine conturate în bibliografia de specialitate. Desigur, într-o măsură oarecare, poate fi vorba despre ciclul vieţii de familie şi despre ciclul calendaristic, al zilelor, lunilor şi anilor, în curgerea ineluctabilă a timpului. Aceste cicluri pornesc de la premisele existenţei unor momente esenţiale, bine individualizate de-a lungul vieţii unui om, precum şi de-a lungul unui an calendaristic, aşa-numitele praguri temporale sau cumpene, echinocţiile şi solstiţiile, în cazul calendarelor solar-lunare, şi fazele lunii, în cazul calendarelor lunare. Aşadar, există o serie de reguli şi de norme consemnate prin cutume, variind în funcţie de perioada anului, de anumite evenimente din viaţa omului sau a comunităţii, de zona geografică, precum şi de altitudine, care, pentru populaţiile arhaice, erau adesea sacre. Pentru locuitorii satului, universul, ca o mărime nedefinită, poate fi considerat finit în spaţiu şi nelimitat în timp, iar la un moment dat, numai după voinţa divină, va veni şi sfârşitul implacabil a tot ceea ce există! Până atunci, însă, lumea evoluează retrograd, după ce a ieşit, datorită păcatului, din starea paradisiacă de la început şi totul, inclusiv omul, merge spre mai rău. Ca urmare, în comunitatea sătească, spaţiul şi timpul sunt realităţi obiective, lumea se întinde în lung, în lat şi în înalt, se depopulează în diferite moduri, se desfăşoară neîncetat în timp, sub formă de prezent, trecut şi viitor, pe câteva coordonate esenţiale ale existenţei moşilor şi strămoşilor care au dat satului o identitate naţională.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
