Cu o deosebită acurateţe şi cu o clarviziune demnă de apreciat, domnul Mircea Miclea, psiholog și profesor universitar dr. la Catedra de Psihologie a Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca, fost ministru al Educaţiei Naţionale între 2004 și 2005, explică extrem de convingător faptul că problemele educaţiei sunt de cea mai mare importanţă în viaţa oamenilor, deoarece ne dezvăluie de multe ori şi modul cum ne mințim sub semnul iluziilor şi al manipulărilor de tot felul, cum ne ferim de eșec și, mai ales, de ce trebuie să avem în viaţă anumite modele demne de urmat! Putem afla de la domnia sa, de ce trebuie să fim informaţi, de ce e bine să greșim repede (sic??!!) și cum are nevoie lumea de astăzi, mai mult ca niciodată, atât de marcată de spaimele pandemice, de o inteligență umană superioară care mizează şi pe inteligenţa artificială bazată pe robotizare, capabilă să facă pentru prezent și viitor, ceea ce a făcut filosoful grec Aristotel pentru ultimii 2.000 de ani în care omenirea a cunoscut experienţa asumării esenţei creştinismului şi a moralei creştine cu virtuţi educaţionale multiple. Se pare că acesta este şi un subiect de ample dezbateri publice şi chiar o temă de analiză și cercetare pentru mințile luminate ale acestei ţări, fiindcă vorbim şi despre un destin greu de anticipat în contextul evoluțiilor recente din societate, în pofida unei retorici publice a autorităților statului care clamează perspective optimiste în concordanţă cu proiectele europene, mai ales că vremurile sunt aşa cum sunt, cu «oameni sunpt vremi», și ar fi cazul să ne regăsim normalitatea atât de necesară şi atât de aşteptată, ca să putem spune că mai trăim într-o societate ce măcar se revendică uneori ca fiind aproape normală!
,,Asistăm la o rezolvare proastă, într-o paradigmă învechită, a unei probleme reale”! (Mircea MICLEA)
Dincolo de orice îndoială carteziană marcată de însemnul acelui «dubito ergo cogito», rolul educației în viața umană este unul covârşitor, pentru a înţelege mai bine care oameni sunt considerați educați și de ce este atât de necesar să avem o educație performantă, pentru a avea unele răspunsuri atât de necesare care privesc fiecare persoană aflată într-un anumit stadiu al vieții sale. Mulți oameni știu că este necesar să obții o educație, dar nu toată lumea este conștientă de importanţa acestui deziderat, fiindcă educația este deținerea de cunoștințe elevate, capacitatea de a dispune de ele, care îi ajută pe oameni să facă descoperiri care ne îmbunătățesc viața. Deci, să ne fie clar, noi, nu ne putem imagina lumea fără invențiile lui Albert Einstein, o cameră, un frigider; fără descoperirile lui Isaac Newton legate de legea gravitației universale, ca şi cele trei faimoase legi ale mecanicii, teoria mișcării corpurilor cerești, proiectele lui Leonardo da Vinci, care, deși nu s-au realizat în timpul vieții sale, sunt astăzi atât de neînlocuit când vorbim despre un avion, o bicicletă, o parașută, un tanc, poate chiar imaginea infinitului regăsită cu atâta rezonanţă în creaţia brâncuşiană, la care am putea adăuga şi contribuția remarcabilă a omului de știință rus Mihail Vasilievici Lomonosov, cel care a explicat cele mai complexe fenomene ale fizicii, chimiei și astronomiei şi care a pus bazele multor studii și descoperiri ulterioare! Într-adevăr, rolul educației pentru o persoană în lumea modernă este foarte mare, pentru o persoană inteligentă și alfabetizată, detaşată de analfabeţii funcţionali de astăzi, care beneficiază de mai multe oportunități de a-și realiza potențialul, mai multe oportunități de a-și dezvălui talentul. Oamenii luminați au mai mult succes și o mai deplină autoritate într-un mediu social normal, au un cerc larg de prieteni și de cunoștințe, un statut semnificativ în societate. Ei, bine, să nu uităm că oamenii educați sunt capabili de o muncă mai calificată și, prin urmare, vor câștiga mai mult decât cei care nu au fost instruiți, iar, în felul acesta, putem spune cu încredere că este imposibil să trăim în lumea modernă şi post-modernă fără o educație decentă! Iar, dacă în multe privinţe, instituţiile educative trebuie legate de comunitatea în care pot fi antrenate în parteneriatul educativ cu familia şi cu şcoala, prin activitatea de îndrumare şi de sprijin efectiv în plan metodologic şi curricular, cu biserica prin valorile moral-religioase în educaţia morală şi comunitară a copilului, cu poliţia, prin educaţia preventivă şi cultivarea comportamentelor prosociale, cu asociaţiile non-guvernamentale prin promovarea voluntariatului şi a unor activităţi în favoarea rezolvării problemelor sociale şi educative, cu agenţii economici prin sprijin material şi prin burse acordate unor copii săraci, cu instituţiile sanitare prin asistenţă medicală şi păstrarea igienei corporale şi cu mass-media prin promovarea unor idei noi, a unor percepţii, imagini şi programe în sensul valorilor educaţionale, atunci, obiectivele educaţionale pot fi legate de realitate! Este, în acelaşi timp, evident că sunt implicate şi riscuri deloc de neglijat, cum ar fi riscul superficialitătii, al sacrificării rigorii şi al omiterii profunzimii, al simplificării excesive, iar faptul că vechile «tipare» educaţionale de gândire şi de înţelegere a unor abordării «pluri» şi «trans» disciplinare sunt eliminate, acest lucru face să apară pericolul unei «dezorganizări metodologice», chiar dacă, în pofida tuturor acestor impedimente, avantajele sunt mai importante, printr-o viziune unitară asupra realităţii, prin cadrul adecvat pentru a crea o matrice conceptuală semantică şi semiotică, o reţea de concepte operaţionale cu caracter general! Orice dezbatere asupra educaţiei trebuie abordată cu multă clarviziune, iar, exemplele celor doi mari miniştri clujeni, profesorul Andrei Marga şi profesorul Mircea Miclea, ne îndeamnă la reflecţie, la o discuţie deschisă care unește și poate genera un val de comentarii adecvate! De la înălțimea profesională şi academică a unui universitar strălucit cum este domnul Mircea Miclea, care este și psiholog, și nu unul lipsit de talent, care a fost și ministru al Educației, și nu unul fără viziune, putem deduce faptul că în încercarea de a creiona cu un grad rezonabil de verosimilitate, un posibil răspuns la o serie de întrebări, se impune a se face precizarea că în lumea modernă, educația reprezintă pilonul cultural și intelectual al oricărui stat, iar autoritățile naționale au responsabilitatea de a se asigura prin măsuri adecvate cu privire la buna sa funcționare, pentru ca pe termen lung să se poată valorifica rezultatele procesului de dobândire a cunoașterii de către propriii cetățeni, nivelul de educație al acestora contribuind fundamental la relevarea imaginii reprezentative a identității naționale și la afirmarea pe multiple planuri a națiunii române. Din păcate, o altfel de abordare decât cea cu efecte pozitive caracterizează spațiul românesc de după anul 1989, când autoritățile cu anumite responsabilități în domeniu, fiind preocupate, cel puțin la nivel declarativ, pentru reformarea sistemului de educație în concordanță cu necesităţile economice şi sociale noi, dar şi cu noile orientări europene, au amplificat confuzia în plan metodologic prin decăderea sistemului educaţional din ţara noastră!
,,Problema reală este următoarea: ce instrumente trebuie să oferim elevilor pentru ca ei să înveţe mai eficient? (Mircea MICLEA)
Dacă avem în vedere personalizarea educaţiei, ne gândim la faptul că educatorul este o personalitate abilitată care îndrumă la rândul său personalităţi în formare, deoarece, prin procese complexe şi prin însuşiri psihice specifice, el configurează în personalitatea tinerilor anumite opţiuni educaţionale personalizate, de la cele mental-cognitive la cele emoţional-volitive, în vederea asigurării convergenţei dezvoltării carierei profesionale cu cea strict personală cu orientare individualizată. În acelaşi timp, educatorul se afirmă pregnant printr-un proces de specializare şi de vocaţionalizare axiologică, în direcţia statutului şi rolului de personalitate educaţională, pornind chiar de la procesele de diferenţiere şi de individualizare care acreditează ideea că opţiunea este întotdeauna activă, dinamică, în pofida faptului că influenţele pot fi uneori aleatorii, incidentale, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, cu o trimitere directă chiar la interese individuale care sunt legate de pasiuni, dorinţe, aspiraţii şi nevoi personale! În mod firesc, educaţia în spiritul păstrării tradiţiei culturale, face parte din desfăşurarea însăşi a procesului de învăţământ, întreaga sa dinamică fiind o reflectare continuă a eforturilor de a se asigura continuitatea şi transmiterea pe mai departe a ceea ce se dovedeşte a fi deosebit de important şi util în viaţa elevilor tuturor ciclurilor de învăţământ, de la preuniversitar până la universitar şi post-universitar! În munca educativă, procesul de instruire şi de formare continuă se amplifică, se adânceşte, iar cu cât gradul de inter şi trans disciplinaritate creşte, cu atât şansele de îmbunătăţire a procesului educaţional cresc. O soluţie pentru realizarea unei educaţii de calitate o reprezintă modularizarea disciplinelor, a metodelor şi a mijloacelor utilizate, fiindcă modulul permite culegerea cunoştinţelor relevante în jurul unui subiect, folosindu-se mai multe discipline. Proiectarea conţinuturilor în concepţie modulară, indiferent de natura disciplinelor abordate sau de nivelul şi profilul educaţional vizat se instituie pe câteva repere generale care privesc: obiectivele educaţionale ale domeniului cunoaşterii din care face parte modulul, un tablou general al modulelor elaborate pentru acoperirea domeniului cunoaşterii, printr-un demers constant care este vizat în procesul de educaţie şi formare, inclusiv probleme privitoare la durata medie de parcurgere a modulului şi chiar indicarea modulelor ce vor fi accesibile după parcurgerea modulului în cauză! Analizând cu atenţie situaţia, vedem că rezultatele înregistrate nu au fost întotdeauna cele scontate, datorită unui cumul de factori cu cauzalitate multiplă, efectele fiind mai mult decât îngrijorătoare pentru societatea românească, aflată într-un proces de tranziție aproape continuă. Astfel fostul ministrul al Educatiei, printr-o expresie preluată de la Gabriel Liiceanu, vorbeşte despre «inţepenirea în proiect» a şcolii româneşti, care îşi «sufocă» elevii cu programe stufoase, ce lasă cale liberă profesorilor slabi să rămână ascunşi în sistem, prin centralizare şi prin faptul că nu există o salarizare diferenţiată pe criterii de competenţă şi de performanţă. Domnia sa mai susţine că introducerea unui manual unic, nu face altceva decât să ne întoarcă mereu spre trecut! Dar, intrată într-o nouă eră, România post-decembristă s-a trezit în «zorii democrației», pusă în fața unei noi realități și mentalități, deoarece, mult râvnita libertate aducea cu sine mai multe probleme economice, sociale, culturale și politice, decât soluții vizionare, aruncând întreaga istoricitate într-o tranziție prelungită. O fenomenologie sumbră, dar acceptată de către orice cetățean al acestui stat, deoarece părea, cumva, primul pas firesc și obligatoriu către normalitatea mult dorită! Așteptările tuturor s-au legat mai apoi de îndeplinirea unor obiective strategice pentru modernizarea de facto et de iure a noii Românii, eliberată de canoanele ideologice și gata să îmbrace «hainele» presupusei democraţii «originale» şi capitaliste! Cu speranțe și cu mari eforturi, uneori depășind inclusiv concepții sau mentalități autohtone de tip refractar, prezentând argumente valide în fața decidenților marilor cancelarii occidentale, cu un calendar strategic și tactic minuțios pregătit sub exigenţe europene, România nu a reușit să atingă aceste target-uri la momentul potrivit şi pe deplin favorabil, pentru ca mai apoi, ușa Uniunii Europene să se închidă și să fie aproape impenetrabilă multă vreme. Categoric, România nu merita o asemenea abordare, mai ales că instituţia educativă este şi trebuie valorizată tot mai mult ca fiind o treaptă de socializare secundară a copilului, iar o viziune inter şi transdisciplinară presupune cultivarea unor relaţii de parteneriat efectiv în sprijinul educaţiei şi al creşterii copilului, ca un factor care constituie cheia succesului viitor în adaptarea şi în integrarea şcolară. Prin tradiţie, copiii trebuie să meargă la școală, trebuie să învețe, trebuie să se întâlnească şi cu alți copii de vârsta lor, iar, pentru a face posibil acest lucru este nevoie de regulamente, de ordine, de proceduri speciale pentru vremuri de epidemie, și la acestea trebuie să gândească mai coerent Ministerul Educației împreună cu Ministerul Sănătății, fiindcă există proiecte de regulamente care se tot discută și nu sunt făcute publice. Desigur, măsurile nu sunt complicate, iar, lumea să nu-și imagineze că va apărea o carte groasă de reguli fundamentale, pentru că excepţiile apar atunci când se constată că un elev este bolnav şi mulţi se întreabă despre ceea ce se poate face când într-adevăr în școală apar cazuri de boală, iar, acestea sunt chestiuni de specialitate și vor fi tratate de cei care sunt în specialitate, adică, cei de la Direcția de Sănătate Publică, Inspectoratul Școlar, conducerea școlii, autoritățile locale și așa mai departe! Vedem că în spațiul public se exprimă oricine, de la nătărăi agramaţi şi interlopi deocheaţi până la oameni doxă de carte, iar în aceste vremuri frământate este ușor să cazi pradă informațiilor mincinoase! Poți să nu fi de acord cu o anumită opinie, dar, atunci trebuie să vii cu argumente bazate pe realități nefardate, nu pe invențiile unora rău-intenționați, pentru că e păcat să-ți strici reputația creditând informații neverificate şi neargumentate! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
