Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Despre drama dezrădăcinării şi a înstrăinării românului!

810

Dominaţi până la paralizie de psihologia fricii şi anesteziaţi mintal de stafia covidismului, locuitorii care au mai rămas în România «needucată» şi cu analfabeţi funcţionali, ne arată că românii adevăraţi şi care sunt legaţi de această glie strămoşească, pot să se afunde liniştiţi în «somnul raţiunii care naşte monştri», pentru că ţara e mai dezbinată ca niciodată, conducătorii sunt mai corupţi, mai incompetenţi şi mai vânduţi intereselor străine, mai mult ca niciodată, iar depopularea ţării, care continuă într-un ritm dezarmant, se pare că este o problemă de care nu le pasă guvernanţilor, pentru că intereselor lor meschine sunt mai presus decât interesele ţării. Drama dezrădăcinării şi a înstrăinării românilor nu prezintă prea mare importanţă, când oamenii se pot hrăni în continuare cu vaccinul iluziilor şi al promisiunilor parfumate cu programe pe cât de mincinoase, pe atât de amăgitoare! Am realizat o lucrare de sociologie care vorbeşte despre depopularea mediului rural din România, dar isteria pandemică a dezvăluit în mod alarmant că numărul decedaţilor în aceşti doi ani este mai mare în mediul urban, ceea ce dovedeşte că depopularea este nu numai a mediului rural, dar şi a întregii ţări, ca o tristă realitate!

,,Cel mai mare păcat al oamenilor e frica….”!
Referindu-se pe larg la criza în care se află cu deosebire satul românesc, Biserica Ortodoxă Română a subliniat cu diferite prilejuri că este tot mai clar pentru toată lumea că satul românesc nu mai reprezintă comunitatea pe care o cunoşteam cu peste trei sferturi de veac în urmă, dar nici nu se admite faptul că lucrurile care au fost în trecut s-au pierdut cu totul în tenebrele timpului care şterge totul şi ascunde în meandrele sale acele lucruri minunate din lada de zestre a strămoşilor, ca urmare a unor «fracturi» culturale mai mult sau mai puţin întâmplătoare, lucru care a făcut ca satul tradiţional românesc şi realitatea pe care o reflectă continuu să se definească prin depopulare şi printr-o sărăcie accentuată. Ca urmare, trebuie conştientizat faptul că în multitudinea formelor sale de manifestare, satul românesc a acumulat multe valori inestimabile de ordin moral şi cultural care încă mai persistă pe alocuri, fără a invoca un gen de nostalgie patetică şi defetistă, pe fondul unor diferite confruntări sociale, indiferent de natura cauzelor imediate care le generează. În multe situaţii, în zilele noastre se constată o criză a satului românesc, sub toate aspectele sale demografice şi culturale manifestate în plan spiritual şi moral, dar şi sub aspect practic, satul fiind afundat într-o idealizare nostalgică şi în multe privinţe, într-o o abandonare administrativă, ca o expresie elocventă a dezrădăcinării şi a înstrăinării săteanului. Dacă aruncăm o privire mai largă, făcând referire la Pierre Rabhi, un cunoscut promotor al agriculturii ecologice din Franţa, scriitor şi cunoscut intelectual francez de origine algeriană, întemeietor all Mişcării «COLIBRIS», o interesantă mişcare de idei pentru pământ şi pentru promovarea principiilor umanismului, iniţiator al unui proiect intitulat «Amanins», un fel de asociaţie care caută să reconcilieze ecologia cu economia, autorul unor valoroase lucrări privitoare la sănătatea şi protejarea pământului, în diferite regiuni ale globului, Patriarhul României are un punct de vedere interesant! Preafericirea sa a subliniat preocuparea gânditorului francez pentru îngrijirea pământului din mediul rural, considerat a fi unul dintre cele mai ignorate şi mai neglijate elemente din partea comunităţii ştiinţifice, a intelectualilor şi a multor cunoscuţi politicieni, poate chiar din partea oamenilor obişnuiţi, care au făcut din planeta-paradis un infern al suferinţelor şi al destructurărilor, cu toate că aceasta ne hrăneşte şi reprezintă pentru toţi locuitorii planetei noastre o condiţie a supravieţuirii şi a continuităţii locuirii civilizate. Doamne, cât de actual este această observaţie în perioada pandemică şi chiar în perioada post-pandemică! În ceea ce priveşte nivelul de trai, ţăranul român a rămas mai conservator şi mai închis în sine, mai mult datorită neglijenţei şi a nepăsării cu care au fost tratate satul românesc dezrădăcinat şi agricultura de după anii 1990, în absenţa aproape totală a unei strategii coerente şi pe deplin corespunzătoare pe termen mediu sau lung în privinţa agriculturii româneşti. Poate că au fost mulţi miniştri de felul lui Daea, care nu numai că «au bătut câmpii», dar, s-au pricopsit vânzându-le sătenilor iluzii deşarte! Întotdeauna, ţăranii români au dus viaţa din greu, s-au jertfit pe câmpurile de luptă în cele două războaie mondiale dintre anii 1916-1918 şi 1940-1945, pentru întregirea ţării, pentru alungarea ocupanţilor vremelnici, pentru împlinirea măreţelor idealuri de unitate, libertate şi independenţă naţională, pentru înlăturarea ocupaţiei armatei sovietice (1944), au înfruntat foametea anilor 1946-1947, provocările procesului colectivizării dintre 1949-1962 şi calvarul decimării spiritului credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti, a obiceiurilor străbune sub regimul comunist, care l-a înstrăinat pe ţăranul român de el însuşi, dar şi de propria sa condiţie, transformându-l într-un simplu lucrător salariat pe platforme industriale, devenit în acest fel, un dezrădăcinat!. Acest lucru s-a acutizat după 1989, din cauza emigraţiei forţei de muncă în străinătate, românul din rural desfăşurând activităţi productive în alte ţări, devenind un simplu navetist în propria ţară, toate acestea afectând mentalitatea săteanului şi identitatea sa naţională, aducându-l în starea de a renunţa la avantajele conferite de bunurile sale moştenite, cu efecte nocive şi distructive pe plan cultural şi demografic. Mai ales procesul de colectivizare a avut consecinţe dezastruoase şi distructive pentru identitatea şi demnitatea de om integru a ţăranului român, a vetrei sale de locuire care este satul, a legăturilor şi a relaţiilor din interiorul comunităţilor săteşti. De cele mai multe ori, colectivizarea s-a dovedit un proces nefast, pentru că nu a fost nicidecum o asociere liberă, nici pe departe binevenită sau chiar bine gândită, deoarece slăbirea sentimentului dreptului de proprietate şi a demnităţii micului proprietar liber a fost o pierdere care a afectat întregul comportament şi întreaga conduită a omului liber de obligaţiuni, atenuarea şi chiar dispariţia iniţiativei particulare însemnând în ultimă instanţă şi pierderea încrederii în existenţa corectitudinii de a fi recompensat pentru munca depusă. Astfel, drept consecinţă, se pot vedea şi astăzi situaţiile în care ţăranii au o mare suspiciune şi o mare reticenţă în a folosi pământul în asociaţii agricole, datorită traumelor colectivizării forţate şi a necazurilor indurate prin experienţa negativă a muncii în CAP-uri sau în alte forme de asociere. Deşi nu s-a încheiat nici până astăzi, anevoiosul proces de retrocedare a proprietăţilor confiscate de către vechiul regim, după mai bine de treizeci de ani de la aplicarea Legii Fondului Funciar (18/1991), se constată că din cele 12 milioane de hectare cuprinzând terenul arabil, numai nouă milioane s-au restituit proprietarilor de drept, fiind vorba despre aproximativ 4-5 milioane de mici proprietari de parcele a câte 0,5-1 ha de teren arabil. Ca să nu mai vorbim despre terenurile agricole peste care s-au făcut proprietari străinii! Pe lângă toate aceste aspecte semnalate, lipsa unei gândiri coerente şi practice în organizarea pe baze noi a agriculturii româneşti, numărul insuficient şi nefundamentat suficient al programelor de stimulare a unor investiţii, subvenţiile neconcludente şi ineficiente, valorificarea de ochii lumii, cum se spune, a producţiei agricole româneşti, toate acestea le reduc românilor posibilităţile de reorganizare a agriculturii în vederea valorificării potenţialul natural din mediul rural. Prin urmare, criza acută a satului românesc, prin pierderea identităţii sale, prin dezrădăcinarea şi înstrăinarea săteanului, se amplifică şi prin tensiunea existentă între posibilităţile de dezvoltare şi incapacitatea de afirmare, fiind vorba despre o ţară cu pământ fertil, dar cu ţărani sărăciţi, cu multe suprafeţe agricole mici, fărâmiţate, deci, multe năzuinţe, dar cu mai puţine mijloace de a lucra mai bine pământul şi de a valorifica pe piaţa liberă recolta obţinută! A rămas, poate, doar nevoia de a avea sau de a finaliza ceva rentabil şi demn de apreciat, dar, pe de altă parte, incapacitatea de a se ajunge la un rezultat concret este tot mai evidentă! După unii specialişti, se pare că ţara este capabilă să hrănească aproximativ 80 de milioane de suflete, dar, din păcate, ea importă o mare cantitate de produse agro-alimentare, deoarece, din datele obţinute de la Ministerul Agriculturii şi al Dezvoltării Rurale, cu o suprafaţă totală de apoximativ 238.000 km pătraţi şi cu o populaţie care era cândva de aproape 21 de milioane de locuitori, România este considerată ca fiind cel de-al doilea stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia, ţara noastră reprezentând cam 6% din suprafaţa totală a Uniunii Europene şi 4% din populaţia acesteia. Zonele rurale din ţara noastră reprezintă 87,1% din teritoriul naţional, constituind 45,1% din populaţie, şi anume 9,7 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că există suficiente argumente ce ilustrează criza mediului rural românesc şi mai ales dezrădăcinarea continuă a săteanului. Drept urmare, se poate aprecia că reorganizarea pe principii avansate a ceea ce numim a fi resuscitarea agriculturii româneşti, ar putea avea un impact deosebit asupra vieţii economice din mediul rural, dat fiind faptul că agricultura constituie ramura de bază a economiei româneşti, o sursă apreciabilă pentru veniturile individuale ale oamenilor, atât pentru piaţa internă, dar şi pentru exportul pe piaţa mondială. Să avem în vedere că populaţia activă constituie cam 46,3% din totalul locuitorilor din mediul rural din ţara noastră, motiv pentru care se poate spune că ea poate contribui la susţinerea creşterii economice din diferite zone rurale, în condiţiile în care vor exista şi mijloacele de stimulare adecvate în acest sens.

,,Spaima de-a privi în faţă şi-a recunoaşte adevărul…”!
Prin tot ceea ce a reprezentat şi încă mai reprezintă în viaţa socială din ţara noastră, în vremea pandemiei de multe ori maltratată şi timorată de către globaliştii anticreştini, Biserica militează prin mijloacele sale specifice pentru dezvoltarea rurală, deoarece majoritatea populaţiei din mediul rural este creştin ortodoxă, iar preoţii din parohiile săteşti se confruntă cu nenumărate probleme de ordin misionar, social şi pastoral, la care se adaugă criza economică şi şomajul. La rândul lor, subdezvoltarea rurală şi emigraţia tineretului sătesc spre ţări mai bogate, au creat şi încă mai generează o criză majoră a ruralului, cu o zbatere asiduă între tradiţie şi supravieţuire, cu speranţe neconcludente pentru viitorul apropiat. În eparhiile din cuprinsul Patriarhiei Române, în satele depopulate se află multe biserici în renovare sau în curs de construcţie, mai ales acolo unde nu au existat niciodată biserici, iar alte lăcaşe de cult necesită restaurare sau lucrări de reparaţie problemele sunt mereu de actualitate! Situaţia grea de la sate impune mult mai multă solidaritate între parohiile urbane şi cele din mediul rural, o mai mare conlucrare cu autorităţile locale, cu posibilii donatori şi ajutători care vin în sprijinul celor nevoiaşi. Putem spune că asemenea iniţiative social-pastorale şi misionare coordonate prin Biserică întâmpină, însă, dificultăţi majore, datorită situaţiei economice necorespunzătoare a unor localităţi din mediul rural. Se manifestă în rândul comunităţilor de parohie o pronunţată voinţă de a ajuta oamenii săraci, dar sunt insuficiente mijloacele de a împlini dorinţele şi de a satisface nevoile de tot felul. Se constată că în satele unde nu este o biserică şi nu este preot, unde nu este casă parohială sau preotul nu locuieşte în satul unde slujeşte, ci la oraş, dar, face naveta la sat, sunt mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate apăsătoare, mai puţină solidaritate şi colaborare între oameni, mai puţină întrajutorare şi comuniune, mai puţină bucurie în sufletul oamenilor, în timp ce acolo unde biserica este deschisă duminica şi la zi de sărbătoare, unde preotul emană încredere şi speranţă, organizând activităţi de întrajutorare frăţească şi sfătuind oamenii credincioşi ca să-i ajute pe cei săraci, situaţia spirituală şi socială a oamenilor şi atmosfera din parohie este cu mult mai bună. Deci, actul religios, nu poate avea doar o consecinţă cultică sau pur spirituală, ci, el influenţează şi viaţa socială, înseamnă un aport de calitate asupra vieţii dintr-o anumită comunitate rurală, iar acolo unde există comunicare şi înţelegere între preotul paroh, primarul comunei, la care se adaugă dascălii şi medicii, deci, o coordonare între toţi factorii de răspundere, se naşte o nouă speranţă şi se cristalizează o comuniune spirituală mult mai solid constituită şi mai intensă. Desigur, nu li se poate cere credincioşilor să participle mai mult la promovarea activităţilor social-pastorale şi misionare ale tuturor bisericilor din comunitatea rurală, dacă ei sunt săraci şi nu au posibilităţi materiale de sprijin şi ajutorare! Dar, totodată, oamenii nu trebuie doar să se aştepte la nesfârşit la un pretins ajutor de la stat, ci, trebuie să fie încurajaţi oamenii harnici şi cu milostivire din comunitatea rurală! Biserica doreşte întotdeauna ca satul românesc să fie un sat în care viaţa poate deveni o binecuvântare, nicidecum o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ şi de propria identitate, acestea fiind cauze de fond ale dezrădăcinării şi ale înstrăinării săteanului. Acest lucru înseamnă că întotdeauna se poate învăţa din experienţa pozitivă a semenilor, pentru a valorifica din moştenirea satului românesc şi anumite valenţe spirituale, morale şi practice, care sunt legate de credinţa înaintaşilor, cinstea şi hărnicia fiind proverbiale, simţul proprietăţii şi al manifestării solidarităţii, trăirea în comunitatea rurală fiind şi ele evidente, astfel încât legăturile trainice între comunităţile rurale să capete aspecte concrete şi să întărească statornicia între vorbe şi fapte, pentru a pune capăt dramei dezrădăcinării şi a înstrăinării românilor din oraşele şi satele care pot supravieţui până dincolo de psihologia fricii pandemice!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here