Evanghelia Duminicii a IV-a după Învierea Domnului, poate atât de piulduitoare şi de adânc tâlcuitoare, ne invită să medităm la bunăvoinţa Mântuitorului de a vindeca de slăbănogire trupească şi sufletească acea boală a păcatului şi a suferinţei care însoţeşte existenţa omenirii încă din momentul despărţirii de Dumnezeu, tocmai, ca urmare a răutăţii păcatului strămoşesc.
Cu siguranţă, însuşi faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi atât de apăsător, credem că are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti, dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul, după ce a păcătuit! Tâlcuirea se află în mila Lui Dumnezeu, Cel care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea păcătosului, pentru că bolnavul întru păcat este dator, înainte de orice, să se grăbească a se curăţi de păcat şi a se împăca în conştiinţa sa cu Dumnezeul binevoitor şi mereu iertător de cele făptuite în lumea aceasta.
Domnul zise cu blândeţe slăbănogului: “Voieşti să te faci sănătos”?
Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, ne istoriseşte despre vindecarea unui slăbănog care zăcea de 38 de ani şi care nădăjduia că se va găsi un om care să-l arunce şi pe el în scăldătoarea Vitezdei ca să se facă sănătos. Cu toate că de atâţia ani nu s-a găsit nimeni să-l ajute, iată, într-o zi senină, cu soare şi multă lumină, se opreşte în faţa lui un Om frumos şi minunat, cu chipul blând şi dulce, care-i zise binevoitor: “Voieşti să te faci sănătos?”, iar acest Om era Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu. Aşadar, văzând Iisus cum îl chinuia boala de multă vreme pe suferind şi cunoscând ca un Dumnezeu păcatele acestui slăbănog, căci pentru păcatele lui se chinuise 38 de ani, a voit să-l aleagă din această mulţime de bolnavi şi să-l vindece, dar, bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi de uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: “Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu, altul se coboară înaintea mea”! Iată, aşadar, că dintre atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog, ceea ce dovedeşte că şi atunci, ca şi în zilele noastre, erau împietriţi la suflet oamenii, egoişti şi fără omenie! Scăldătoarea aceasta numită Vitezda, ceea ce înseamnă “Casa Milosteniei”, se afla în Ierusalim, la Poarta oilor, căreia i se zicea aşa, pentru că aici erau spălate de măruntaie oile aduse jertfă la templu. Împrejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foişoare, în care se găseau mulţi bolnavi ce aşteptau mişcarea apei, căci un înger se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, iar cel care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de boala de care era cuprins. Desigur, poate că unii se întreabă, pentru ce se vindeca numai un singur bolnav după tulburarea apei? Pentru că scăldătoarea de la Poarta Oilor închipuie scăldătoarea cea tainică a Sfântului Botez din Biserica noastră Ortodoxă, ştiind că un singur botez este valabil, în timp ce pogorârea îngerului în scăldătoare închipuie venirea Harului Sfântului Duh în apa botezului, că nu apa singură spală păcatele, ci, numai Harul Dumnezeiesc! Slăbănogul nu ştia cine era doctorul lui, dar, după puţin timp, Domnul Hristos l-a găsit în biserică şi i-a zis: “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău”!
„Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”!
Dacă privim cu luare aminte, vedem că Mântuitorul n-a mai aşteptat să-L roage nimic, ci i-a zis imediat slăbănogului: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”, iar în felul acesta, Fiul Domnului ne învaţă ca atunci când vedem un om în necaz, în scârbe, în pagube şi-n boală, să n-aşteptăm să ne roage mult timp să-i facem bine, ci, chiar mai înainte de a ne ruga el, să facem îndată fapta cea bună şi trebuitoare lui. Aşa cum, la Cuvântul Lui Hristos Dumnezeu, Care a zis la început să se facă lumină şi s-a făcut lumină, să se facă tăria şi s-a făcut, să se dea apele în lături şi să se arate uscatul şi celelalte, de această dată slăbănogul s-a sculat deplin sănătos, şi-a luat patul său pe umeri şi umbla ca un om sănătos. Dar, să nu trecem prea uşor peste faptul că atunci când l-au văzut fariseii, cărturarii şi legiuitorii Legii Vechi, ei au început să-l mustre, zicând: „Nu se cade în ziua sâmbetei să ridici patul tău”, iar în acel moment, apare zavistia şi răutatea, viclenia celor ce conduceau pe atunci, dar, pe care îi mustra Mântuitorul numindu-i „Morminte văruite, şi orbi, şi nebuni”! Ei nu l-au întrebat pe slăbănogul vindecat: „Omule, cum de te-ai făcut sănătos aşa de repede, că te-am văzut zăcând 38 de ani şi acum ai putere să ridici patul tău şi să umbli?”, pentru că sub masca Legii strâmbe, ei îl mustrau că-şi ridică patul sâmbăta. Au răspândit atâta zavistie, numai ca să nu recunoască minunea Lui Hristos! Dar, oare, trebuiau să se gândească la aceasta, când au văzut pe bietul slăbănog, căruia i se măcinau oasele acolo de 38 de ani, că-şi duce patul pe umeri? Nu trebuia să biruiască minunea asupra literei celei moarte a Legii? Ştim prea bine că de multe ori, zavistia nu vede partea bună, nu vede şi binele altuia. Bietul slăbănog, voia să treacă prin mulţime, că era mulţime de oameni împrejurul său, dar ei, stăruind, l-au întrebat: „Dar cine ţi-a spus ţie să-ţi iei patul şi să umbli cu el în ziua sâmbetei, şi să calci astfel porunca legii?”. El le-a răspuns: „Un Om care m-a vindecat, acela mi-a spus”, adică, Acela Care-i spusese lui: “Ridică-te!”, tot acela îi spusese să-şi ridice şi patul. Şi auzind ei aceasta, căutau să afle cine este acela, iar până la urmă slăbănogul a trebuit să spună că Iisus este Acela Care l-a vindecat şi că tot El îi spusese să-şi ridice patul.
Dar, cât de repede uităm de binele făcut de Dumnezeu!
Oameni buni, Iisus Hristos îşi aminteşte de fiecare dintre noi, aşa cum l-a văzut şi pe acest sărman bolnav, singur, iar la Vecernia de dinaintea Duminicii Slăbănogului cântăm această stihire: “Când te-a văzut pe Tine, cel neputincios, strigat-a Ţie: Îndură-te de mine, Doamne, căci patul a devenit mormântul meu! La ce să mai trăiesc? Nu mai am nevoie de scăldătoare! Căci nu am pe nimeni, care să mă arunce în ea, când apa se tulbură…” (La “Doamne, strigat-am”), ceea ce denotă că întotdeauna, Mântuitorul-Hristos are bunăvoinţa vindecării sufletului cumpătat şi Se îndură de omul neputincios. La aceaşi slujbă, Biserica noastră cântă: “Mântuitorul s-a îndurat şi a spus către el: Pentru tine am devenit om, pentru tine M-am întrupat, iar tu spui: nu am om. Ia-ţi patul şi umblă”. «Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi şi-a luat patul şi umbla» (cf. Ioan 5, 9). Ce bucurie! Ce fericire! Treizeci şi opt de ani a zăcut neputincios în acel pat, iar acum, îndurătorul Mântuitor a mai făcut fericit un om. Evanghelistul ne spune că mai târziu, Iisus l-a găsit pe cel vindecat în templul Ierusalimului, care se dusese la templu ca să-I mulţumească Lui Dumnezeu pentru darul primit. Este un lucru apreciabil şi poate că unii se gândesc: “Dacă şi eu aş fi fost neputincios atât de mulţi ani, şi dacă Domnul Hristos m-ar fi vindecat, deasemenea aş fi mers la biserică şi în mod recunoscător aş fi participat la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare până la moarte”! Este posibil să fie aşa, dar, cât de repede uităm de harurile primite şi de binele făcut de Dumnezeu prin fapte minunate sau prin mijlocirea altora. Ne aducem aminte de Dumnezeu, numai când suferim, uitând să ne bucurăm împreună cu El, pentru că sănătatea este un dar de la Dumnezeu! Câţi oameni sănătoşi nu participă niciodată sau merg de foarte puţine ori la Biserică, din moment ce e atât de bine să-I mulţumească Lui Dumnezeu pentru sănătate? Da, oameni buni, fiecare dintre noi, trebuie să-I fim recunoscători Lui Dumnezeu, mai ales pentru darul vindecării!
Toate răutăţile vin pentru păcatele noastre nenumărate!
Iisus îl învaţă pe cel vindecat să nu mai păcătuiască, iar noi trebuie să desluşim faptul că se poate ca boala de care slăbănogul suferise să fi fost o pedeapsă pentru păcatele pe care le-a comis anterior. Dacă a fost aşa, atunci Iisus a vindecat mai întâi sufletul său, iertându-i păcatele, dar l-a şi avertizat, făcându-l să înţeleagă că este posibil ca moartea să vină pe neaşteptate, fără a mai fi timp pentru îndreptare! Se ştie că Evangheliştii au consemnat multe dintre minunile Lui Iisus, iar în acele timpuri, prin numeroasele Sale minuni, Hristos a dovedit că este Fiul Lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, iar învăţătura Sa este cerească, veşnică şi universală. Doctorul sufletului omenesc a vindecat bolnavii cu dragoste şi multă înţelegere în bunătate, fiind cuprins de compătimire, atunci când îi vedea pe oameni suferind. El este vindecătorul sufletelor neputincioase, al trupurilor paralizate, oarbe, surde, dar, mai presus de toate, Mântuitorul a vindecat cu bucurie sufletele neputincioase ale celor care au recurs cu fidelitate la El. Să luăm aminte, oameni buni, că toate bolile, toate scârbele, toate pagubele, toate supărările, toate primejdiile şi toate răutăţile vin pentru păcatele noastre nenumărate. Iată, pentru păcatele noastre trebuie să ne ducem la doctor, iar dacă L-am mâniat pe doctorul sufletelor din cer, El ne dă pe mâna doctorului trupesc să ne taie, să ne opereze şi să ne dea o reţetă spre o relativă vindecare! Pentru păcate, deci, cădem în mâinile doctorului, pentru păcate vin scârbe şi primejdii, nu numai peste noi, ci, peste toată lumea aceasta. De multe ori, te întrebi: cine nu este cuprins de milă şi de compătimire când vede un bolnav paralizat zăcând într-un pat de mulţi ani? Cum să nu-ţi inspire milă, când vezi o fiinţă omenească sfârşită de puteri, cu ochii duşi în fundul capului, galben la faţă şi tot trupul lui numai pielea şi osul, un om care aşteaptă de la alţii o mângâiere, o încurajare, un pahar cu apă sau puţină mâncare? Ştim că aici, pe pământ, suntem la mijloc între bine şi rău, între fericire şi nenorocire, de aceea vedem o zi bună şi zece rele! Aici, binele este amestecat cu păcatul, aici este o parte din rai, dar şi o parte din iad, aici trandafirul este frumos, are miros plăcut, dar are şi ţepi usturători, fructele sunt dulci, frumoase, dar au şi coji care trebuie aruncate, aici binele se însoţeşte răului, aşa cum e trupul cu sufletul, iar numai Dumnezeu are bunăvoinţa vindecării sufletului cumpătat!
Prof. Vasile Gogonea
