Răsfoind colecția revistei „Albina”, din posesia noastră, o revistă enciclopedică, populară, săptămânală, fondată in octombrie 1897, din inițiativa lui Spiru Haret, cu o apariție în fiecare duminică, adresându-se preoților, învățătorilor și celorlalți oameni de la sate, în căutarea de informații despre învățătorii gorjeni, în două reviste hebdomadare din 1912 și 1915, am găsit prețioase informații despre cea mai adorată pasăre, cucul.
Primul articol cu titlul „Taine din viața cucului” de Dr. Lux., are caracter științific și se întemeiază pe un studiu apărut în revista „La nature”, oferindu-ne cunoștințe despre miracolul acestei păsări migratoare, iar cel de-al doilea articol, sub semnătura lui I. Ciorănescu, capătă mai degrabă o turnură literară, pe-alocuri și științifică.
Cucul (lat. cuculus canorus) este o pasăre migratoare din familia cuculidelor, de mărime mijlocie, 32-37 cm. Are penajul cenușiu-sur, închis pe spate și alb-cenușiu cu dungi transversale pe piept și sub aripi, coada lungă, cu pete albe. Cucul este cunoscut prin cântecul său caracteristic, rostindu-și numele.
În primul articol, se vorbește despre un cercetător naturalist englez cu numele Oliver G. Pike, care a cercetat timp de patru ani viața cucilor. Cu răbdare și dibăcie, a stat ceasuri de-a rândul la pândă să vadă ce se petrece la cuiburile păsărilor, găsind momente prielnice pentru fotografii.
Se știe că dintre toate păsările cunoscute, numai cucul nu-și face cuib și numai „cuca nu-și doicește ouăle”. Denumirea femelei cucului cu formă și pentru feminin, cuca, cuvânt trecut in dicționare, chiar și in “DOOM3”, se folosește mai rar. Verbul „a doici”, inexistent în ultimele dicționare, apare totuși în „Dicționarul universal al limbii române” de Lazăr Șăineanu, ediția 1925 cu sensul „a alăpta”, pe când în „Dicționarul limbii române moderne”, 1958, coordonator Dimitrie Macrea, verbul „a doici” înseamnă a avea meseria de doică. Doică însemnă o femeie care alăptează și îngrijește copilul altei femei. „Doică” este și pasărea care îngrijește puiul de cuc. În text, cuvântul „doicește” are sensul de „clocește”.
Femela cucului își depune ouăle în cuiburile altor păsări deosebite de ea. Interesant e că naturalistul englez Oliver G. Pike a observat timp de patru ani aceeași pereche de cuci punându-și ouăle in cuiburile aceleiași perechi de păsărele. Cuca ouă jos, în iarbă, ia oul cu ghearele și îl duce în cuibul unei păsări. Ca să îi facă loc, împinge jos o parte din ouăle gazdei. Ar fi posibil ca două femele ale cucilor să depună câte un ou în același cuib. Oul de cuc se clocește mai repede decât ouăle păsării gazdă. Când iese din ou, e gol și cu ochii cârpiți, dar cere mâncare țipând. Peste două zile este destul de puternic și începe sa omoare puii păsării gazdă, dar mai întâi aruncă ouăle neciocnite. Rămas singur, puiul de cuc cere mereu mâncare, astfel că toată ziua părinții puilor uciși cară insecte pentru a îndopa musafirul nepoftit. Și alte păsărele, spune englezul, aflate în căutare de hrană pentru puii lor, la țipetele jalnice ale puiului de cuc, se abăteau din drumul lor spre a-i potoli foamea hămesitului pui. Acest cercetător a rămas uimit de puterea pe care o avea puiul de cuc. Același a observat că părinții naturali ai puiului de cuc supravegheau de pe o creangă din apropiere atât munca părinților înșelați cât și isprăvile progeniturii lor.
Fotografiile realizate de naturalistul englez răbdător surprind aspecte din fazele de evoluţie a puiului de cuc, sub aspect fizic: de-abia încăpând în cuib; nemaiîncăpând în cuib, sta pe o creangă. Alte fotografii o prezintă pe păsărica doică mult mai mică decât găliganul înfiat, cum îl hrănește stând pe spatele acestuia.
Parcugând cel de-al doilea articol semnat de I. Ciorănescu, cu particularități literare în genul unei povestiri, aflăm din ce cauză femelele cucilor nu clocesc. Stomacul cucilor ocupă cea mai mare parte din corpul său, așa că nu este loc unde să se dezvolte ouăle ca la celelalte păsări. Are loc doar un singur ou, iar următorul ou se dezvoltă după opt zile, prin urmare, al optulea ou l-ar face după 64 de zile. Nu este posibil să clocească ouăle după asemenea perioadă.
După această prezentare a celor două articole care cuprind aspecte de ordin științific din viața cucilor, trecând la cele cu caracter lingvistic, literar şi muzical, vom constata că termenul „cuc” intră în componența unor unități frazeologice, expresii și locuțiuni, contribuind la îmbogățirea tezaurului limbii române: A avea casa cucului – a nu avea casă, niciun adăpost; A auzi în gură ca cucul – a fi surd; A avea mila cucului – a fi fără părinți; I-a cântat cucul în casă – a rămas singur; I-a cântat cucul în pungă – e sărac; Cât îi cucul sau până-i cucul – niciodată, cât îi lumea și pământul; De flori de cuc – degeaba, în zadar, de florile mărului: „Nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc?” (Alecsandri); singur cuc – absolut singur; lapte de cuc – lucru imposibil. Cuvântul „cuc” îl întâlnim și în denumirile unor plante; „ciuboțica cucului”; „laptele cucului”; „limba cucului” – ferigă.
„Cucii” (teatru) – spectacol popular de origine străveche, răspândit în special în satele cu populație bulgărească din câmpia Dunării. Ceasul cu cuc este un ceasornic de perete, care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care imită cântecul cucului.
Când copiii se joacă de-a v-ați ascunselea, folosesc interjecția „cucu!”. Ne amintim de niște copii care mergeau cu steaua de Crăciun. Oamenii care nu răspundeau la întrebarea „Primiți steaua?”, din diverse și neștiute motive, colindătorii apelau la o imprecație (figură de stil ce conține un blestem): „N-auziți, măi, n-ați mai auzi cucu?”
După cum se știe mulți dintre semenii noștri poartă ca nume de familie (patronime) numele unor zburătoare, păsări: Cucu, Pupăză, Ciocârlie, Cinteză etc. Cercetătorii care s-au ocupat cu studiul patronimelor au ajuns la concluzia că astfel de nume își au originea în supranume (porecle). Alte nume care provin de la „cuc”: Cuculeanu, Cuculescu. Probabil ascendenții mai îndepărtați au primit aceste nume pe baza unor comparații.
Prezența cucului în lirica populară devine un laitmotiv: cântece de cătănie și de război; cântece de înstrăinare; cântece de jale; cântece de ciobănie; cântece despre natură; cântece de dragoste și de dor. Iată o poezie a cărei tematică se încadrează în cântecele de cătănie și de război; „Cântă cucu-n bradu verde, / Tinerețea mi se pierde. / Cântă-n vârful pomului / De jalea feciorului / Cântă-n vârful fagilor / De jalea fetițelor. / Cântă în vârful porților / De jalea măicuțelor. / Cântă în păduri pustii / De jalea la mici copii. / Cântă, cuculețule, / În toate privirile,/ Numai glasul de la tine / Îl cunosc în țări străine. / Tu să-mi fii tată și mamă, / Tu de mine să dai samă. / Tu, cucule, mi-oi cânta / La înmormântarea mea. / Cântă în locu la preoți, / Plângi în locu la părinți. / În locu mândruței mele / Mă vei plânge mai cu jele. / Tu să duci vestea de mine / De aicea din țări străine. / Zboară din țară străină / La maica care suspină / Și să-i spui cu glas curat / Cu mine ce s-o-ntâmplat. / Spune-i că la moartea mea / N-am avut pe nimenea. / Că și când m-o îngropat / Tu mi-ai cântat, / Tu mi-ai plâns. / În loc de frați și ficiori, / Am avut privighetori. / Nu mi-o făcut copârșeu / Nici cruce la capul mieu. / N-avui mamă să mă plângă, / Nici lumină să-mi aprindă. / N-avui mamă, n-avui tată, / N-am la cap cruce de piatră.”; Un cântec de cătănie: „Cântă cucu pe fântână/ Că mai am o săptămână; /Cântă cucu pe găleată,/ Săptămâna mi se gată.”
Prezența cucului se face simțită și în lirica cultă. La „Concertul în luncă” de Vasile Alecsandri, alături de păsăretul pădurii; ciocârlii, turturele, presuri, dumbrăvenci etc. participă și „Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare”. „Concertul primăverii” de George Coșbuc, susținut de păsărimea pădurii, care cântă la diferite instrumente muzicale, este deschis de „Cucul, un solist vestit,/ De printr-alte țări venit, / Va cânta din flaut.”
Această pasăre, îndrăgită de tot omul, era nelipsită din abecedare, dar și din corurile școlare și alte coruri; „Cucule, pasăre sură, cuc/ Ce tot cânți la noi pe șură,/ Cuculeană, logojeană, cuc?/ Ori ți-e foame, ori ți-e sete, cuc, / Ori ți-e dor de codrul verde,/ Cuculeană, logojeană, cuc. De reținut și cântecul patriotic „Cântă cucu/ bată-l vina”: „Cântă cucu bată-l vina, / De răsună Bucovina. / Cântă cucu bată-l vina, / De răsună Bucovina. / Cântă cucu-n Rădăuţi, / De răsună-n Cernăuți.”
O profesoară de limba și literatura română din Ardeal a fost întemnițată de couminiști, deoarece a cântat la pian „S-a dus cucul de pe aici”.
Simbolistica cucului variază de la un popor la altul. După un mit grecesc, cucul este o emblemă a Herei, soția lui Zeus. Zeus a sedus-o pe Hera, zburând către dânsa și coborându-se în sânul ei sub forma unui cuc, pasăre vestitoare a primăverii. Pornind de la această legendă, s-a încercat să se facă din cuc un simbol al spiritului lui Dumnezeu, mânat de trăsnet în apele aeriene. În Japonia, apariția cucului în zori face din el un mesager al regatului nopții. Zborul său matinal însoțește dispariția umbrelor. La popoarele siberiene, soarele și luna sunt uneori figurate prin doi cuci. În poezia engleză, prin cântecul său, cucul reprezintă un simbol al vocii primăverii: „Bun venit ție, / Îndrăgitul Primăverii! / În ochii mei nu ești pasăre, / Tu, Făptură nevăzută / Doar un glas, o taină” . În Africa există credința că, prin vocea sa, cucul scoate din minți vitele care îl aud în orele fierbinți ale zilei, în sensul că stârnește apetitul împerecherii. În tradiția vedică, cucul ar simboliza sufletul omului, înainte și după încarnare. După o legendă populară, primul cânt al cucului primăvara este o făgăduială de bogăție dacă ai asupra ta un ban atunci când îl auzi.
La români, cucul, pasărea ce nu-și face niciodată un cuib propriu, apare adesea ca întruchipare a înstrăinării și singurătații omului: „Cine m-a dat dorului / Aibă casa cucului / Și odihna vântului;/ Căci nici cucul n-are casă, /Nici vântul țară aleasă.” Și la noi există anumite superstiții in legătură cu această pasăre. Se zice că dacă cucul trece cântând peste casă e rău de moarte. Dacă primăvara, când auzi pentru prima dată cucul, pe nemâncate, înseamnă că te-a spurcat cucul și te va durea capul toata vara.
După cum observăm, pe zi ce trece, lirica populară nouă se îmbogățește cu cântece de înstrăinare a românilor, prin plecarea lor cu milioanele în alte țări, pentru a-și găsi un loc de muncă, după ce țara a fost devastată, dupa evenimentele din decembrie 1989. Câteva exemple: „Cână cucu la Clejani” și „Satule, sătucul meu”. Redăm câteva versuri din primul: „Cântă-mi, cucule, de bine / Să rămân în sat la mine. / Câte zile-mi vor fi date / O să le petrec pe toate.”
Mai grav este că mulți români s-au statornicit peste hotare, iar copiii lor, născuți în țară sau acolo unde domiciliază, nu mai știu să vorbească limba română, fapt ce duce la pierderea identității.
Declinul demografic, nemaiîntâlnit în țara noastră, cauzat de expatrierea a câtorva milioane de concetățeni și de scăderea considerabilă a sporului natural al populației nu-i îngrijorează pe diriguitori, rămân impasibili, de parcă n-ar fi un factor de siguranță națională. Pe politicieni îi interesează mai mult lupta acerbă de a ajunge la putere și privilegiile proprii, să aibă acces la resurse. Afirmaţia lui Mihai Eminescu: „Corupția ucide România” este, din nefericire, de actualitate.
Ca urmare a acțiunii omului asupra naturii, a despădurii și a schimbărilor climatice, păsărimea din copilăria noastră s-a micșorat simțitor. Dacă intri într-o pădure, observi imediat lipsa concertului păsărilor de odinioară. Se pare că și numărul cucilor a scăzut.
Constantin E. Ungureanu
UNGUREANU ESTE TOT DISCIPOLUL DOFTOROIULUI GOGONEA???