Ioan Vasiu nu poate fi considerat un poet tardiv, deşi este autorul unui volum de versuri intitulat „Târziu în cuvinte”, apărut la Editura „Eurostampa” din Timişoara, în anul 2014. El nu este tardiv şi pentru faptul că, în urmă cu trei decenii, în anul 1984, regretatul critic şi istoric literar Laurenţiu Ulici recepta şi aprecia favorabil creaţia sa, constând în „Poezii lirice, de un sentimentalism acut în trăire, discret în exprimare, scrise cu talent şi uşurinţă versificatorie(…) e mai la el acasă în aerul limpid şi de elegiacă muzicalitate al tradiţiei transilvănene.” Emoţionant şi emoţionat comentează lirica lui Ioan Vasiu octogenarul Ion Horea, prestigiosul confrate transilvănean, descoperind în poezia acestuia „o iubire nestăpânită” care „configurează un peisaj şi un timp neţărmurit, al părinţilor şi al anotimpurilor târzii, bucuria vieţii inundă pământuri în vestirea primăverii ori în zăpezile ce cad peste întrebări şi melancolii.” Sunt două referinţe critice autorizate care validează poezia lui Ioan Vasiu.
Volumul „Târziu în cuvinte” structurează trei părţi, prima, mai amplă, intitulată „Dulce şi amar”, a doua, „Iubind în şoaptă”, iar a treia, „Târziu în cuvinte”. Nu este derizorie părerea, ca să evit sinonimul neologic opinia, potrivit căreia avem în prezent scriitori, mai ales poeţi şi prozatori, dar şi critici, mai mult sau mai puţin… literari (sus ori subsemnatul Ion Trancău este unul, nu primul, dintre ei!), aflaţi la vârsta a treia, cu continuitate şi discontinuitate sau „ruptură”, în „exerciţii de digitaţie” ale scriiturii. Ioan Vasiu nu este un poet tardiv, deoarece poeziile lui relevă maturitate, tenacitate şi clasicitate în actul responsabil al scriiturii. El creează uneori versuri care denotă accentuate particularităţi de claritate, sobrietate, proprietate, corectitudine, simplitate şi demnitate, oarecum didactice, ale viziunii şi stilului. Ca el, creează, cu exigentă supraveghere şi tranzitivitate, puţini profesori de vorbire, citire şi scriere.
Este logic şi firesc să admitem că starea de tardivitate din cuvinte este congruentă fondului interior, nostalgic şi melancolic, acestui psiho-logos trăit cu acuitate afectivă şi raţională de poetul periclitat persistent de atacul lui Cupidon.
Prima secţiune are în titlu două adjective/epitete, „Dulce şi amar”, care se copulează, estompând antonimia oximoronică. Poezia „Dulce şi amar” este convertită într-o piesă programatică, o artă poetică, cu menirea de a-i facilita cititorului pătrunderea în universul creaţiei lui Ioan Vasiu. Versul lui e „dulce şi amar”, în consonanţă cu priveliştile naturii autumnale, terestre şi cosmice. Al doilea catren, ultimul, al poeziei, înseninează atmosfera sumbră, bacoviană din primul, prin invocarea unor experienţe erotice, repetate imaginar, prin dezvelirea iubitei „în poeme” şi senzualitatea sărutului cu „şoaptele de leac”, eficiente terapeutic.
Se poate afirma că, prin volumul „Târziu în cuvinte”, Ioan Vasiu este un poet tenace în lirica intimă, mai ales în cea erotică, marcată de accentele unei senzualităţi viril-elegiace. Întregul volum poate fi interpretat şi evaluat critic ca un tratat erotic, un erotikon al operei sale. Cred că în tot acest demers hermeneutic şi estimativ se pot utiliza, cu moderaţie, formulele operaţionale aplicate de Gheorghe Grigurcu în eseul „Erosul eminescian” din volumul intitulat „De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş”. Formulele de „vizionarism” erotic „ascendent”, de senzualitate şi de „vizionarism” erotic „descendent” mi se par auxiliare în exegeza şi evaluarea critică a poeziilor lui Ioan Vasiu. Acest poet din Orăştie adoptă, evident spontan, în erotica sa, mai degrabă un vizionarism senzual şi descendent, decât ascendent. Nu lipsesc, desigur, dovezile de aspiraţie erotică vizionară: „visez în fânul de abia cosit/ că ne iubim cum nu ne-am mai iubit//(…) visez mereu, adeseori visez/ că te recit în şoaptă ca pe-un crez” (Visez) sau „când mă săruţi cu păru-ţi despletit/ eşti ca un fulger care m-a trăsnit” (Câmpie cu cercei de maci). Poezia „Dispreţ” devine pamflet social, politic, moral, erotic şi programatic, prin repetarea verbului sarcastic „detest” cu care încep toate cele şaisprezece versuri: „detest iubirile din interes/ (…) detest intruşii care-ţi intră-n curte/ (…) detest politicienii care sug/ (…) detest fricosul ce se dă viteaz/ (…) detest poemul plicticos/ (…) detest poeţii care n-au talent”.
Faza vizionarismului senzual este probată şi ilustrată în mai multe poezii: „invidios iubito că-n braţe iar te am” (E-atâta frumuseţe); „când tandră şi timidă te dezbraci/ eşti o câmpie cu cercei de maci” (Câmpie cu cercei de maci); „eu ţi-am/ furat/ mai mult/ de un/ sărut/ iar tu/ mă minţi/ din nou/ că te-a/ durut” (Flagrant delict).
Faza erotică dominată de vizionarismul descendent, de scepticism şi pesimism, este ilustrată în mai multe poezii: „ninge din nou ca-n vremuri de poveşti/ doar tu iubita mea îmi mai lipseşti” (Elegie de iarnă); „am primit o veste din Sibiu/ că-n iubire-i frig şi e târziu// am primit o veste din Arad/ cum că fructele iubirii cad// (…) am primit o veste din Tecuci/ că mă laşi iubito şi te duci” (O veste). Indiscutabil, Ioan Vasiu nu atinge profunzimea pesimismului eminescian.
Pe urmele lui Coşbuc, Ioan Vasiu a trăit, direct, şi exprimă „discret”, cum a observat Laurenţiu Ulici, întreaga tipologie şi gamă a iubirilor: „iubiri rostogolite pe răzor/ iubiri care alină şi ne dor// iubiri neîmplinite în secret/ iubiri ascunse-n suflet de poet// iubiri ce râd iubiri ce plâng/ iubiri care în cântec se răsfrâng// iubiri rămase ca un dar ceresc”… (Iubiri)
Secţiunea a doua, „Iubind în şoaptă”, marchează un traseu, valoric ascendent, al liricii lui Ioan Vasiu. Poetul recurge la versul liber, alternând persoanele a doua şi a treia, cu persoana întâi, în enunţuri gnomice, fără titluri, lapidare şi expresive, multe – definiţii memorabile: „nu vei simţi/ gustul mierii/ rupând/ petalele florii”; „poetul/ singurul calificat/ în dificila/ menire/ de împachetat/ insomnii”; „între noi/ sărutul/ făcea/ greva foamei” şi una rimată, prin care diminuează impresia unor versuri clasice desuete, până la evanescenţă: „aşa sunt eu/ cu visu-mi/ efemer/ ca un copac/ hrănindu-se/ din cer”.
ION TRANCĂU
