“Pasiunea pentru muncă mobilizează abilităţile, le organizează şi le centrează pe obiectivul care trebuie atins; actualizează potenţialul motivaţional-energetic al organismului pe care îl orientează spre realizarea obiectivului propus. Dragostea de muncă devine astfel o condiţie sine spre nou a spiritului creator”.
Trebuie de asemenea eliminate obstacolele care stau încă în calea educării creative a elevilor. Potrivit actualelor programe şi manuale de învăţământ, dintre cele trei componente ale creativităţii cea mai mult implicată în randamentul şcolar, deci în măsura eficienţei este fluiditatea în dauna celorlaltor două componente: fluiditatea şi originalitatea. Explicaţia constă în volumul exagerat de mare de date şi informaţii pe care-l au de înmagazinat şi mai ales de reprodus elevii care exercită calităţi de fluenţă şi memorare, deseori în detrimentul originalităţii şi flexibilităţii.
Succesul şcolar se sprijină din ce în ce mai mult pe aceste însuşiri ale gândirii, pe măsura vârstei şi dificultatea crescândă a materiilor şcolare. Astfel că cei chemaţi să se ocupe de organizarea învăţământului şi de programele şcolare să ţină seama că, pe măsură ce elevii cresc, iar supraîncărcarea se accentuează, randamentul şcolar reflectă din ce în ce mai puţin nivelul originalităţii şi mai ales al flexibilităţii. Şi, după opinia mai multor pedagogi, între care şi Al. Roşca, „flexibilitatea este factorul definitoriu al creativităţii” . Deci să lase loc şi pentru educarea creativităţii. Limitarea timpului pentru rezolvarea creatoare a unei probleme constituie un impediment, ca şi unele deprinderi anterioare de a lucra în acelaşi fel, de a folosi aceleaşi căi de rezolvare a problemelor, de a gândi numai într-un singur mod, de a folosi aceleaşi metode de muncă.
O altă piedică o constituie stilul de muncă al multor cadre didactice care lucrează încă după vechile şabloane, obstacol care poate fi înlăturat prin studierea cu atenţie a noilor metode şi procedee de învăţământ de cei în cauză.
Pentru educatorul de creativitate (ca să fim în tonul articolului din Revista de pedagogie pe această temă din luna februarie a.c.) important este să cunoască şi distincţia dintre fenomenul aşa-zis al inteligenţei reproductive şi actul creator.
A fi inteligent înseamnă a fi raţional, logic şi lucid. Abstractizarea şi generalizarea care sunt procesele fundamentale ale inteligenţei se definesc prin caracterul lor sistematic, controlabil şi dirijabil. Prin natura ei, logica intelectuală este mai rigidă decât cea creativă. Inteligenţa, bazată pe respectarea necesităţii a logicului asigură doar un anumit nivel de libertate a apărării intelectuale, în plus ea implică formarea unei atitudini conformiste, în sensul supunerii necondiţionate faţă de cunoştinţele certe şi definitive. Or, conformismul intelectual este inamicul numărul unu al creativităţii.
Pentru creativitate, esenţiale sunt procedeele emoţional imaginativ care se desfăşoară spontan, uneori impulsiv, necontrolat şi aleatoriu.
A fi creator – aşa cum am arătat – înseamnă a ignora ordinea cunoscută a bunurilor, fapt pe care nu-l poate săvârşi inteligenţa, atunci când se manifestă în limita experienţei deja parcurse pe care o reproduc aidoma. Când o persoană rezolvă o problemă cu soluţiile pe care le avea mai dinainte, el este inteligent, deoarece procesele intelectuale refac un drum deja parcurs, dar nu este creativ. Este oarecum greu de precizat până la ce nivel avem de a face, iar rezolvarea problemelor, cu gândire obişnuită şi de unde începe să se manifeste gândirea creatoare.
Dacă prin actul inteligent persoana (elevul) rezolvă o problemă, iese dintr-o încurcătură pentru care nu avea soluţia în bagajul său de informaţii şi experienţă; fie că a utilizat o cale pe care n-o mai utilizase, fie că a greşit un rezultat pe care nu-l cunoscuse în prealabil, a realizat totuşi ceva ce nu mai rezolvase, actul său, raportat la experienţa sa trecută, la bagajul său cognitiv, reprezintă ceva nou, iar el a manifestat un act de creativitate psihologică, cum constata prof. Al. Roşca.
Atât timp cât orice rezolvare de probleme este un act de gândire, iar orice act de gândire, este, până la un anumit nivel creativ, putem afirma „că orice rezolvare autentică” de probleme presupune o doză de creativitate.
Deci între creativitate şi inteligenţă există o identitate parţială, în sensul că inventivitatea subsumează inteligenţa, pleacă de la ea şi o depăşeşte, are o sferă mult mai largă, presupunând, pe lângă procesele intelectuale, caracteristicile proprii.
În această concepţie se poate stabili şi locul învăţământului tradiţional „retrograd” care ar înăbuşi creativitatea copiilor. Sunt voci care cer cu insistenţa definitorie şcolii bazată pe învăţarea prin „autoritate” şi înlocuirea ei printr-o şcoală liberă, diametral opusă, menită – zic ei a descătuşa creativitatea copiilor. Experienţele au arătat însă că elevii din astfel de şcoli nu numai că nu devin superiori „la creativitate” faţă de cei din şcolile de comparaţie, dar că în plus au de pierdut pe planul instrucţiei. Prin însăşi destinaţia lui de a-l forma pe copil în primul rând prin dobândirea de informaţii, priceperi sau deprinderi, învăţământul nu se va putea dispensa niciodată oricât de modernizat ar ajunge, de memorare, de repetiţie, de exerciţiul cu rol de consolidare.
Şi niciodată nu vom putea pretinde ca notele şcolare, care măsoară şi aceste elemente, să reflecte cu fidelitate creativitatea. De aceea nu trebuie să ne oprim aci: de la gândirea convergentă şi memorie, la gândirea divergentă, nota esenţială a gândirii creative.
Legat de această problemă se situează şi sistemul de notare, deci de apreciere a eficienţei. În momentul de faţă nu există un prag al gândirii convergente şi dincolo de el un domeniu în care se apară apreciată creativitatea.
Notele, ca expresie a randamentului la învăţătură nu reflectă întocmai nivelul creativităţii. Acordăm de multe ori nota maximă elevului care a reprodus întocmai demonstraţia învăţată a unui adevăr matematic şi notăm mai puţin pe un elev care a pornit-o pe altă cale spre acelaşi adevăr. Ar trebui dimpotrivă, fiindcă: potenţialul creativ este fondul de aur al elevului.
Pentru a stabili însă eficienţa creativităţii, trebuie mai întâi să ne preocupăm de formarea ei la elevi.
Pentru ca învăţarea, în diversele ei etape să contribuie la formaţia creativă este, cu desăvârşire necesar, ca ea însăşi să fie, în chip corespunzător creativă.
Exigenţele creativităţii în învăţare presupun un mod de lucru cu totul deosebit de cel uzual. Studiile recente recomandă:
– învăţarea să fie consecvent formativă, evitând orice moment de formalism;
– să nu existe niciun moment de învăţare exclusiv reproductivă, lipsită de o anume cotă creativă;
– să se prevadă formarea nu numai a operaţiilor şi mecanismelor intelectuale (percepţie, memorie) sau a deprinderilor practice, ci şi a motivaţiei şi atitudinilor corespunzătoare de muncă şi creaţie. Aci apare evident rolul primordial al cadrului didactic. Nu vom putea avea o pedagogie creativă fără cadre preocupate în acest sens. Dascălul de matematică nu trebuie să prezinte adevărurile matematice ca pe nişte date de-a gata, ci rezultate din strădania creativă a elevilor care să pună în mişcare laturile gândirii creatoare arătate mai înainte.
Rol deosebit îl au exerciţiile individuale de rezolvarea problemelor, dar nu rezolvate după şabloane, ci prin găsirea unor metode noi de rezolvare (chiar dacă metoda a fost găsită de altcineva mai dinainte, descoperirea prin munca personală a elevului e un act creativ).
La clasele mici elevii trebuie antrenaţi în compunerea de exerciţii asemănătoare celor rezolvate în cursul predării; alcătuirii originale de probleme după exerciţii sau scheme date dinainte, după desene, după material didactic existent în clasă, precum şi în găsirea soluţiilor de rezolvare a problemelor, sau a unor jocuri matematice interesante.
Forma de activitate în care creativitatea poate fi considerată cu adevărat la ea acasă, este cercul de matematică. Asupra organizării nu stărui, aceasta constituind o temă aparte. Ţin doar să arăt cum am utilizat această formă de activitate pentru dezvoltarea creativităţii.
Munca pe grupe în rezolvarea anumitor probleme constituie un mijloc de emulaţie, de efervescenţă creatoare.
Ca factori convergenţi am putea nota: familia, dar o familie al cărei nivel de pregătire pedagogică să fie la înălţime pentru a putea declanşa elemente ale gândirii creatoare (prin simplul control: În ce fel ai rezolvat o problemă? Ai încercat pe mai multe căi?).
Pregătirea tehnico-productivă în ciclul liceal. Elevul trebuie pus în situaţia de a efectua anumite lucruri utile. Să i se lase libertatea în forma, în constituirea obiectului care să răspundă în chip maxim funcţionalităţii pentru care a fost creat.
Din cele expuse rezultă că, dacă ne vom mărgini la simpla memorare, fixare şi reproducere a adevărurilor matematice, menţin învăţarea acestei discipline în stadiul suficienţei, adică al unui nivel de cunoştinţe a căror utilitate este de a înnobila mintea, fără să aibă capacitatea de a fi fructificate în sens creator.
A folosi metode şi procedee care să dezvolte fluiditatea gândirii, aceea fluenţă asociativă; flexibilitatea gândirii şi originalitatea, în sensul de a forma la elevi un summum de deprinderi pe baza cărora să ştie să renunţe la a se mulţumi cu o soluţie, ori cu renunţarea la căutarea unei soluţii, să adopte hotărârea curajoasă de a manifesta spirit constructiv, căutând şi încercând noi soluţii; de a folosi într-un timp cât mai scurt un număr cât mai mare de combinaţii, de a căuta mai multe răspunsuri la o singură întrebare, adică de a-l forma să treacă acest prag al gândirii reproductive, la gândirea creatoare.
Găsesc foarte nimerită imaginea, oarecum practică, dar plină de semnificaţii pe care genialul Eminescu a dat-o acestei situaţii:
„Oamenii învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei noastre, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile streine intră printr-o uşă, trec prin întunericul sălii şi ies prin cealaltă, indiferente, singure, reci.
Capul unui om de talent (capabil de creaţie deci) e ca o sală luminată, cu pereţi şi oglinzi. Din afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente, dar înăuntru ce societate, ce petrecere găsesc!” .
A trece de la gândirea reproductivă la cea creativă înseamnă a trece cu adevărat din stadiul suficienţei lecţiilor în stadiul eficienţei. Acesta e saltul calitativ nou pe care trebuie să-l înfăptuiască revoluţia în învăţământ.
Sunt sigur că mulţi dintre dumneavoastră îl realizaţi în procente ca să zic aşa mult mai mari decât mine. Aştept completările necesare cu îndemnul să căutăm să ne edificăm asupra creativităţii, deoarece problema e mult mai complexă decât o pot cuprinde limitele unui referat şi mai ales să căutăm a crea acest drum nou în matematică dovedind, la rându-ne, spirit creator.
Prof. Gr. Pupăză (1915-1997)
