Se spune că de cele mai multe ori apreciezi importanţa lucrurilor sau a faptelor atunci când te îndepărtezi de ele. M-am străduit de-a lungul vremii să nu mi se întâmple acest lucru. Şi totuşi, remarc, deşi între mine şi locurile natale s-au interpus mii de kilometrii că niciodată nu am fost legată sufleteşte mai mult decât acum de ele, că niciodată nu am conştientizat cât de mult le aparţin, sau, ca să mă parafrazez pe mine însumi, că nu am ştiut cu adevărat până de curând, cât de adânci îmi sunt înfipte în pământul acela rădăcinile. Aşa că, orice semn venit de acolo este ca ploaia după o zi de secetă peste planta însetată.
Cartea domnului Grig Gociu mi-a provocat o asemenea stare. Am aşezat-o în primă fază, însă, pe noptiera mea, alături de alte câteva, promiţându-i că nu va trebui să aştepte prea mult la rând, doar că, alte priorităţi mă vor ţine un timp departe de ea. Doar că…
Era dimineaţă, mai aveam câteva minute până la ora când trebuia să plec spre îndatoririle de fiecare zi şi încă două – trei înghiţituri din cafeaua neagră. Stăteam cu ochii pe ceas dar Căminul Racoviţă la ceas de seară, acolo, pe coperta lucitoare, o realizare a domnului profesor Dan Cepeş, cum aveam să descopăr ceva mai târziu, mi-a atras privirile spre el. Mecanic, am apucat cartea deschizând-o la pagina 19, fără să mă opresc asupra informaţiilor din primele pagini şi… mirajul s-a produs. August 1956, curtea Universităţii, „lume pestriţă, de toate vârstele… un şuvoi uman se scurgea dinspre poarta mare cu deschidere la stradă spre două panouri mari, fixate pe un perete…” Vocea unui bade ajunge la mine: „No, că doar nu dau turcii…” şi zăresc un tânăr „rezemat de un perete.”
Nu are cu cine să se bucure, îmi spun, dar bing-bang-ul ceasului mă aduce din nou la mine în sufragerie, amintindu-mi de îndatoriri. Privirea reuşeşte să mai parcurgă o frază: „N-aveam cu cine să mă bucur. Venisem la Cluj singur, nu cunoşteam pe nimeni în mulţimea aceea forfotitoare şi nici n-aveam niscai parale să cinstesc evenimentul.”
M-am desprins cu greu de cartea din care apucasem să lecturez doar două pagini şi deşi, în orele care au urmat, mi-am plimbat trupul în altă parte, sufletul îmi rămăsese acolo, lângă tânărul care tocmai aflase că va fi studentul Universităţii clujene.
Căminul Racoviţă… o mărturisire „despre timpuri care au fost, şi care generaţiile de astăzi şi cele viitoare e bine să nu le mai accepte; de ajuns, suferinţa noastră, devenirea lor nu trebuie să aibă nevoie de mai multă.”ne avertizează autorul Grig Gociu, un venerabil profesor ajuns în cel de-al şaptezeci şi şaptelea an al vieţii domniei sale.
O avertizare inutilă, pentru că parcurgând pe nerăsuflate paginile acestei cărţi însoţit de tristeţi şi nelinişti, de întrebări „Până când? „şi „De ce?”, dar şi de bucurie, de explozia împlinirii, de speranţa în ziua care va veni, ajungi tu însuţi să spui: „De ajuns! Voi, generaţiile de azi, generaţii viitoare, nu aveţi voie să uitaţi suferinţa celor care mult prea mulţi ani au trecut peste umilinţe, peste greutăţi pe care nu vi le puteţi imagina, dar care şi-au urmărit visurile şi nu au încetat nicio clipă să spere, să creadă că dreptatea şi iubirea vor izbăvi.”
Căminul Racoviţă este o carte scrisă cu o eleganţă firească care îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă şi fluenţa frazelor contribuie deopotrivă la crearea impresiei ca autorul nu are probleme de exprimare iar tu, cititorul te poţi concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. Fiecare element epic se impune atenţiei şi devine semnificativ, transformând poveştile purtate din generaţie în generaţie în rândul studenţimii, într-o legendă, depăşind astfel graniţele unui loc sau timp bine definit.
Căminul Racoviţă este un manifest social, o radiografie a societăţii româneşti a anilor 60, în care valorile morale şi materiale au fost otrăvite de microbul comunismului fiind sortite unei morţi latente.
Tânărul ajuns la Cluj cu „o valiză de lemn, o pereche de pantofi şi nişte haine de doc, ponosite…”, cu două sute de lei din care treizeci costa doar drumul, fără şanse datorită mediei de intrare, la vreo bursă, îşi începe primul an al studenţiei lipsit de orice altă sursă materială.
Provenea dintr-o familie cu trei copii, un frate mai mare la şcoala de ofiţeri şi o soră mai mică încă elevă într-o şcoală din Oltenia de nord, al cărui tată deşi „n-a putut face decât vreo patru-cinci clase primare… ştia o mulţime de lucruri… Orfan de tată, fără nici un sprijin material de undeva, sărac lipit pământului, era un ţăran isteţ şi cu mult bun simţ al cinstei.”
Prins în mulţimea care îl făcea să se simtă „ca o pasăre într-un stol de migraţie, legat prin milioane de fire nevăzute de aceste suflete tinere, băieţi şi fete, veniţi din toată ţara la una din cele mai bune Universităţi ale vremii”, trece de la disperare la euforie, găsind puterea şi curajul de a-şi urmări visul, de a-şi demonstra că poate fi un învingător.
Viaţa de student supist şi blatist, în căutarea permanentă a unui loc de dormit, a unei bucăţi de pâine care să astâmpere foamea, veşnica luptă cu sine însuşi în depăşirea jenei şi umilinţei din momentele în care pentru a supravieţui este nevoit să cerşească şi să înşele, este descrisă cu atâta acurateţe încât te transpui acolo la poarta Căminului ţinându-l de vorbă pe administratorul acestuia, acel Felecan care tuna şi fulgera şi care, la fiecare a patra vorbă repeta „lasă-mă-n fras”, pe treptele cantinelor rugându-te ca cei cu cartele să lase în urma lor cât mai multe resturi sau în „oficiana lui Felecan” printre mături şi cârpe murdare, şezând pe o găleată aşezată cu fundul în sus şi ascultând destăinuirile studentului la matematică, Tiberiu Pop, al cărui tată, ridicat în martie 1948 şi condamnat la închisoare pentru complot împotriva statului, nu s-a mai întors niciodată acasă şi a cărei mame considerată „otreapă burgheză, fiică a unui popă legionar şi soţia unui ofiţer care a luptat împotriva Uniunii Sovietice, ce otrăveşte şcoala” a fost dată afară de la catedră.
Personajele, nu puţine la număr – Dumitru Popescu, fiul unui ţăran înstărit din Novacii Gorjului şi Ion Raţiu, de la Turda, Rex Balicorum, „student la medicină în anul zece”, Filip Tiberiu din gazdă de la Şari Neni şi Trandafiroiu Vasile, beneficiar al bursei Gh. Gheorghiu-Dej, Sima Horia, ce a fost exmatriculat şi Mihai Cocuz „transferat di la Ieşi”, profesori şi oameni ai locurilor – sunt atent creionate şi de fapt prin poveştile lor de viaţă întregesc zugrăvirea unor vremuri măcinate de adânci schimbări sociale.
Grig Gociu nu păstrează în memoria sa doar evenimentele neplăcute ce i-au marcat primul an al studenţimii, ci cu aceeaşi acurateţe prezintă locuri şi evenimente cu care vine în contact.
M-am plimbat alături de tânărul student pe acel Corso care „freamătă de studenţi mergând în dublu sens, o lume pestriţă, în bună parte, veselă, guralivă, dar de cele mai multe ori în limitele decenţei, îmbrăcaţi în pantaloni de doc: băieţii-şi fuste, culoarea „sare şi piper”, fetele; fuste lungi, până la genunchi, şi bluze albe, strânse pe gât” şi mi-a amintit de o întâmplare din perioada studenţiei mele, când aflată pe bulevardul în cauză, alături de gazda mea, o unguroaică mai în vârstă ce aştepta cu amărăciune evacuarea din casa în care se născuse şi trăise, m-a obligat să trec pe partea cealaltă a bulevardului, zicându-mi într-o românească stricată, că nu e locul nostru pe partea aceea. Aveam să aflu motivul, iată, după o mulţime de ani, dintr-o carte citită cu sufletul la gură: „… de partea cealaltă a bulevardului, era Corso-ul fetelor în casă, adică al menajerelor, un serviciu casnic foarte la modă în anii 50 ai Clujului.”, dar şi al celor două Rodici de serviciile cărora beneficiau unii dintre studenţi.
Frământările şi schimbările majore din societatea acelor ani marchează deopotrivă tineri şi adulţi, indiferent de clasa socială căruia îi aparţin, iar autorul ne descrie situaţii şi fapte care au darul să ridice vălul de pe ochii acoperiţi sau să le facă cunoscute celor care dintr-un motiv sau altul încă nu le-au aflat. Suntem purtaţi prin sălile cinematografelor unde se difuzau în general filme de producţie Mosfilm, „cinematografia sovietică, patriotică, pentru ruşi” dar şi o realizare ce întrecea orice închipuire, cu o scenă sexy ce „înfierbânta imaginaţia spectatorilor”, aflăm programele staţiei de radioficare cu rubrici precum „Vorbeşte Moscova”, intrăm în sălile bibliotecii universitare unde îl întâlnim pe post de bibliotecar „într-un pulovăr tricotat de casă, ros pe la mâneci, adus de spate, înconjurat de cărţi” pe marele poet şi filozof Lucian Blaga traducând „Faust”, înlăturat de la catedra de Filozofie şi participăm la un spectacol măreţ în sala Teatrului, „Apus de soare” de Barbu Şt. Delavrancea,cu George Calboreanu în rolul lui Ştefan cel Mare,unde patriotismul studenţilor care umplu sala la refuz se revarsă în „aplauzele ce s-au transformat în urale, cupola teatrului părând a se ridica în aer.” (Va urma)
Helene Pflitsch, Membru Liga Scriitorilor Români, Iulie, 2014, Wiehl, Germania
