Jorge Louis Borges, unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru literatură a fost ultimul bibliotecar orb al celei mai mari biblioteci din lume, cea din Buenos Aires, Argentina.
Acest om de o cultură excepţională a declarat, negru pe alb, că singura lui avere sunt cărţile şi noaptea şi n-a făcut-o întâmplător, întrucât conferinţele sale, susţinute în toată America Centrală şi Latină se adresau unui viitor pe care îl străbatem tulburaţi astăzi.
Călător prin lumea gri, Borges spunea că nimic nu este mai frumos decât amintirea şi mai ales amintirea culorilor, deoarece el ştia cum dispar acestea. Prima culoare care se şterge este roşu, apoi verdele şi apoi restul culorilor până la culoarea gri, ceea ce înseamnă că orbii nu cunosc umbra, ci doar penumbra.
Astăzi se celebrează o zi tristă, ziua celor care poartă cu sine, în toată lumea câte o ţară. Nu pot fi fericiţi decât dacă se împacă cu handicapul lor şi în mod paradoxal, lucrând într-o meserie în care handicapul e o problemă banală, aproape cotidiană, am întâlnit numeroase persoane cu dizabilităţi, care nu-şi mai urăsc de mult handicapul, nu blestemă şi nici nu-l folosesc ca pe o monedă de atracţie a simpatiei, pentru că de milă nu poate fi vorba. Bolnavul cu dizabilităţi are mândria lui, pentru că el se luptă mereu să poată, să treacă peste praguri şi, mai mult decât atât, să le umanizeze. De-a lungul timpului, despre persoanele cu dizabilităţi s-au interesat toate sistemele politice, însă oamenii pe care i-au trimis să coordoneze organismele create în scopul administrării banilor şi a situaţiilor speciale, au fost întotdeauna oameni întregi, fără vreun defect moştenit sau dobândit în timp. Aceşti oameni s-au străduit să afle ce este acea persoană cu dizabilităţi şi, după ce s-au instruit în domeniu, au fost schimbaţi de cursul politic.
Zilele trecute, discutam cu un domn reprezentativ politic şi intelectual despre problema acestor persoane, unele asistate, altele nu şi am rămas surprins să văd că personajul în cauză nu ştia să facă deosebire între handicapatul care se poate descurca singur şi cel care are nevoie de asistent personal. Legea a fost şi rămâne implacabilă, de vreme ce, pentru zece mii de persoane cu handicap din România am avea nevoie de nouă mii de persoane angajate. Ei bine, numai în Gorj numărul celor înregistraţi trece de zece mii, iar banii pe care statul îi plăteşte sunt undeva la nivelul salariului minim. Să recunoaştem, este un efort pentru statul român, dar dacă ne gândim că orice protest se calcă mereu pe cap, că orice nevăzător are nevoie de un câine şi un baston şi de bunăvoinţa cotidiană de a fi trecut strada de către un om, să spunem aşa, normal, tot trebuie să ne mai punem o întrebare: ce ne-am face dacă noi înşine am fi odată şi odată în situaţia celor care au o problemă, o dizabilitate. Unii dintre ei lucrează fie din cărucior, fie de la domiciliu şi totuşi o fac, renunţând să-şi poarte doar handicapul.
Constantin Bunilă
