Ca la noi, la nimeni – Riscurile curajului

254

Înainte de a trece niţel prin vârtejul politici, vă propun să povestesc pe scurt o păţanie de-a subsemnatului în vremea comunismului, că au fost mai multe.
N-am fost dizident, nici pomeneală, dar un cârtitor da. Din pricina asta, ori din altele, am avut trei voturi de blam la PCR, dintre care unul cu avertisment. Hotărâre luată într-un comitet de partid presă-edituri condus de democratul de astăzi Ion Cristoiu. Zis, pe vremea aceea, Jack pentru că purta blugi. Ăsta fiind singurul lui semn de curaj.
Au venit la redacţia Flacăra doi oameni. Unul din comuna hunedoreană Pui, cu care mai apoi m-am împrietenit, nea Tiberiu Chirian, om ce ştia ceva carte şi lucra la URUMP Petroşani, iar celălalt mai bătrân şi fără braţul drept. Pierdut în războiul doi mondial, undeva prin Munţii Tatra. Cel fără o mână, de sus, din umăr, neştiutor de carte, s-a eliberat din armată de la Spitalul Militar Zlatna odată cu vindecarea. Bucuros că a scăpat cu viaţă, omul a mers acasă, într-un sat din Munţii Apuseni, şi şi-a văzut de-ale gospodăriei sale. Dar muncea greu, cu o singură mână. Şi la un moment dat, nemaiavând de niciunele, cineva i-a băgat în cap că el, ca invalid de război, trebuia să primească o pensie IOVR. N-a reuşit, din cauza unei prevederi tâmpite de-a dreptul. Pe motiv că nu s-a adresat autorităţilor timp de 30 de ani. Ce vă spun era prin 1976. Îl ascult, consult legea proastă, aflu că românii ce luptaseră în armata de partizani a lui Tito, viitor făuritor şi preşedinte al Jugoslaviei, primeau pensie de invalid de război indiferent când se adresau autorităţilor din fosta Jugoslavie. Ba chiar li se achitau şi sumele din urmă. Scriu eu un articol „Dreptatea e un act omenesc, să fim deci oameni!” şi aflu că un Cenzor militar de la Secţia de presă – C. Zamfir, colonel cu şapte clase – m-a reclamat la conducerea superioară de partid. Se face o şedinţă cu generalul Ion Coman în frunte şi se cere excluderea mea din presă. Norocul meu s-a numit Nicu Ceauşescu, membru al Comisiei de anchetă ca reprezentant al UTC. „Tovarăşi, zice el, dar dacă omul are dreptate? Haideţi să citim articolul din Flacăra” Şi aşa au făcut. Cum nu era vreo minciună în el, am scăpat fără a fi dat afară din presă.
*
Cetăţeanul Băsescu Traian n-a mai graţiat o afaceristă din lumea imobliliară, ci chiar o necăjită cu şapte copii! Măcar la final de mandat a făcut şi el o faptă bună! * Abia acum – acelaşi individ – şi-a dat seama că „Mulţi parlamentari reprezintă un balast politic”. Vreme de zece ani n-a avut timp, şi nici la referendumul pentru demiterea sa, în 29 iulie 2012, n-a zis nimic. Era la mâna parlamentarilor, care-au fraternizat cu Necuratul “Ex-procurorul comunist Monica Macovei a emis cu aroganţa specifică “zece porunci” pentru politicieni” şi “100 de principii pentru România”. Ştiam că doar Dumnezeu a dat cele zece porunci, iar omul de ştiinţă şi de artă Leonardo Da Vinci a scris şi el un celebru “Decalog”. În niciun fel n-a îndrăznit să-l concureze pe Dumnezeu sau să se creadă Zeus, precum Băsescu, ori Alfa şi Omega cum se arăta a fi fostul cuplu (in)justiţiar Băsescu&Macovei, certat pe moment din motive de Elena Udrea.
ION PREDOŞANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here