În folclorul naţional există numeroase cântece pe tema anilor de bătrâneţe, iar înţelepciunea populară concluzionează „cine n-are bătrân, să-şi cumpere”. Acest lucru se vede de la distanţă, în condiţiile crizei economice pe care o traversăm, deoarece în multe cazuri bătrânii sunt, cu resursele lor minime, susţinătorii familiei româneşti.
Cea mai grea lovitură pe care a dat-o sistemul democratic original din ţara noastră s-a consumat în detrimentul tineretului, care a ajuns să îngroaşe rândurile delincvenţilor, masa de migraţiune, dar şi trezoreria muncii la negru. Toate aceste lucruri s-au întâmplat pentru că generaţia anterioară, care descoperise farmecul muncii necalificate, a trăit vreme de 50 de nai în nebuloasa altei ziceri: „învaţă, ca să nu munceşti ca mine”. Îndemnul la învăţătură a produs o serie impresionantă de mutanţi profesionali, care odată ajunşi la vârsta de pensie au constatat că, în afara muncii necalificate, nu ştiu să facă nimic altceva. Iluzia învăţării s-a consumat şi ea în aşteptarea unei deschideri a pieţei muncii şi a produs surplusul bugetarilor pe care trebuie să-i dea acum afară Guvernul Boc. Aceşti oameni, care au învăţat câte ceva şi au inventat pe parcursul activităţii lor miracolul funcţiei indispensabile se vor trezi, dacă nu cumva vor adormi în reverie, în faţa unui sentiment de inutilitate, lăsând încă o dată familia în întreţinerea celor mai în vârstă.
Bătrânii sunt vulnerabili la capitolul dragoste, pentru că poporul român este un popor sentimental şi de la sentimentele extrem de bine fundamentate în psihicul său intim provin toate necazurile.
Poporul a ales de 20 de ani încoace toate conducerile locale, judeţene şi naţionale după un principiu sentimental: îl aleg pe acesta pentru că îl cunosc. Iluzia unei alegeri bune a dărâmat credibilitatea întregii naţiuni pentru că toţi migratorii proveniţi din România sunt consideraţi români chiar dacă aparţin altor etnii. Toţi românii sunt catalogaţi după expresia socială a celor care le ajung vremelnic în frunte.
Tot poporul este obligat să plătească gafele celor care au pus mâna pe putere şi au utilizat-o în folosul lor, pentru că în România puterea este şchioapă. Presa este pusă la zid de oamenii Puterii, dacă nu este obedientă. Justiţia dă sentinţe aşa cum bate vântul, ajungându-se până într-acolo încât un nepriceput în ale Jurisdicţiei să spună despre cea mai galonată instituţie judecătorească din România că este penibilă. Această expresie cultivată de cei interesaţi a făcut praf singurul mit care apăra senectutea – mitul înţelepciunii, transformându-i dintr-odată pe toţi bătrânii în nejudecaţi şi vulnerabili, indiferent de gradul lor de pregătire.
Notă! Cel care foloseşte cuvintele, dacă nu le cunoaşte sensul, este mai periculos decât un necuvântător. Folosirea cuvintelor nu este o artă pentru policalificaţii în limbă de lemn şi, de aceea, ţara şi poporul pot să sufere pentru prostia de a fi acordat încredere cuiva numai în baza unor declaraţii sau discursuri. Sărăcia se construieşte cel mai uşor cu bune intenţii.
Constantin Bunilă
