Arethia Tătărescu și devotamentul pentru Gorj

La 8 mai 1968 se stingea din viață la București, Arethia Tătărescu, născută Piteșteanu, Marea Doamnă a Gorjului interbelic. Această sintagmă, așa cum i-a fost atribuită (în Cârlugea, Zenovie, Deju, Zoia Elena, Arethia Tătărescu, Marea Doamnă a Gorjului interbelic, Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2007), definește perfect o personalitate feminină aparte, cu preocupări care depășeau cu mult obișnuitele activități ale femeilor din prima jumătate a secolului al XX-lea.

O viață dedicată frumosului, decenței, iubirii aproapelui
Din fericire pentru noi, realizările Arethiei Tătărescu au fost mai mereu semnalate în presa vremii, iar cele mai importante sunt atât de prezente în viața noastră încât ar însemna să dăm dovadă de totală ignoranță sau lipsă de respect dacă nu le-am aminti iar și iar, cu orice ocazie. Și vorbim despre Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu din Piața Prefecturii, Casa memorială a Eroinei de la Jiu de pe bulevardul Ecaterina Teodoroiu (fostul cartier Vădeni), Casa Memorială a lui Tudor Vladimirescu din comuna Vladimir, Muzeul Gorjului de pe Digul Jiului (astăzi sediul Centrului de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși”), iar acestea sunt doar cele mai relevante rezultate ale activităților sale din domeniul culturii și istoriei. Documente și corespondență personală, care să dovedească remarcabilele conexiuni pe care Arethia Tătărescu le avea cu mari personalități ale vremii, pe de o parte, datorită poziției politice a soțului său, Gheorghe Tătărescu, iar pe de altă parte, datorită energiei și implicării în numeroase proiecte culturale și sociale, nu mai există, din păcate. Tot ce s-a găsit în casa familiei Tătărescu din București, strada Polonă nr. 19, a fost distrus „în anii ’50 de către Securitate, odată cu întreaga arhivă” (Georgescu-Gorjan, Sorana, O arhivă cu surprize infinite – DAȚIUNEA BRÂNCUȘI, Rev. Brâncuși (serie nouă), decembrie 2005, Ed. Centrul de Cultură și Artă „Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, 2005, pp. 26-27).
În paginile ziarului „Gorjanul” din acea perioadă, pentru cine are timp să îl răsfoiască în arhive, mai putem găsi permanente referiri la implicarea Arethiei Tătărescu și a Ligii Femeilor Gorjene pe care o prezida, în acțiuni de ajutorare socială, de sprijinire a familiilor nevoiașe, a copiilor orfani, a văduvelor de război, a celor întorși de pe front schilodiți și fără posibilitatea de a-și ajuta familiile, a refugiaților din Basarabia și Moldova. Apoi, în timpuri mai bune, de pace și prosperitate a țării, alături de soțul său, Gheorghe Tătărescu, i se datorează acțiunile de cununare religioasă a sute, uneori chiar mii de cupluri de gorjeni care trăiau în concubinaj, de creștinare a copiilor, de reparare și ridicare a bisericilor și mănăstirilor. Pentru oricare capitol din viața Arethiei Tătărescu ar fi nevoie de zeci, sute de pagini care să cuprindă descrierea acestei activități neobosite, pe care ziaristul Ion Mohor (pseudonimul literar al lui Jean Bărbulescu, proprietarul și directorul săptămânalului „Gorjanul”) o rezumă în numărul din 8-15 septembrie 1926 (Biblioteca S.J.A.N. Gorj, Colecția ziarului Gorjanul, anul III, nr. 33-34, 8-15 septembrie 1926, p.3.), în articolul scris cu prilejul inaugurării Muzeului Gorjului de pe Digul Jiului, subliniind că președinta Ligii Femeilor Gorjene „fuge de reclamă”: „Muncește numai, muncește stăruitor, aleargă, se frământă, dându-și bine seama că faptele plătesc mult mai mult decât meșteșugitele vorbe, decât frumoasele discursuri, decât toate teoriile fără exemplu”. Ar fi putut Arethia Tătărescu să-și ocupe viața cu altceva, cu întâlniri mondene, recepții și spectacole, călătorii la Paris și în alte capitale europene? Cu siguranță! Provenea dintr-o familie cu posibilități materiale, soțul său, Gheorghe Tătărescu avea o carieră de mare anvergură politică, iar educația primită și relațiile solide îi permiteau să frecventeze cercuri sociale dintre cele mai înalte, la nivel de Casă Regală. Dar pe lângă acestea, Arethia Tătărescu a vrut să dea un sens mai adânc existenței sale. „Mama a avut de ales între o viață mondenă de soție de prim-ministru și o viață de dăruire pentru ceea ce credea că trebuie să facă. Asta a fost menirea ei”, spunea Sanda Tătărescu Negropontes (Cârlugea, Z., Deju, Zoia Elena, Arethia Tătărescu…, p. 5).

Dragostea pentru Gorj și viața de familie la cula de la Poiana
Într-un interviu înregistrat de către autoarea acestui articol în anul 1997 și difuzat la TV Târgu Jiu, Sanda Tătărescu-Negropontes, fiica lui Gheorghe și Arethia Tătărescu, își amintea că mama sa, deși nu era gorjeancă prin naștere, „adoptase Gorjul în totalitatea lui […] Dragostea părinților mei pentru Oltenia, pentru Gorj în mod special, depășea normalul. Ei erau fericiți numai când se regăseau la Poiana, în frumusețea locurilor și în cadrul acelei cule vechi, plină de amintiri gorjenești” (Adina Andrițoiu, Gheorghe și Arethia Tătărescu, film difuzat la TV Târgu-Jiu în cadrul emisiunii „Fotografii de familie” în data de 19.03.1997; disponibil pe canalul de YouTube la https://youtu.be/yfjnCxPuPnI).
În acea perioadă, Gorjul era un județ foarte sărac, iar oamenii o duceau foarte greu. În aceste condiții, dorind să creeze noi surse de venit pentru familiile gorjenești și, în special, pentru femei, Arethia Tătărescu „a făcut un atelier de țesătorie pentru vechile covoare și un atelier de broderie, unde se rebrodau vechile ii oltenești care erau de toată frumusețea […] Femeile care lucrau acolo cunoșteau această tehnică (de cusut – n.a.), dar pierduseră obiceiul de a broda și, în același timp, exemplul. Și atunci, mama căuta din sat în sat, câte un petic de ie, câte un petic de covor, după care reproducea în continuare țesătura sau broderia respectivă. Tot așa, de la bun început, mama aici, fără a face ostentație din acest lucru, purta costumul oltenesc din prima zi când venea la Poiana. Și ne obliga pe noi toți, și copiii, și invitații chiar, să purtăm costumele, autentice de altfel. Mama avea o colecție de costume extraordinare care, din păcate, au dispărut. Și zic din păcate, pentru că ar fi fost o extraordinară amintire, moștenire, exemplu”. Putem spune, fără a greși, că Arethia Tătărescu s-a comportat ca un foarte inspirat etnograf, care culegea motive de inspirație folclorică, le rearanja și le oferea spre execuție lucrătoarelor din atelierele sale. Sanda Tătărescu Negropontes rememorează contextul social: „Să nu uităm că suntem în 1920, Regina Maria însăși era o inițiatoare a acestui port popular și atunci toate doamnele din societatea bucureșteană își făcuseră un titlu de glorie din efortul de a renaște și covorul și costumul autentic românesc. Deci mama a mers, dacă vreți, pe o linie absolut trasată, dar care i se potrivea foarte bine. Mama avea prin ea însăși un har, un dar de la Dumnezeu de a vedea frumosul. Și la noi la țară, covoarele oltenești alternau cu covoare basarabene, care sunt de altă natură, dar cu aceeași frumusețe, pe fondul negru cu trandafiri mari, roșii, era foarte frumos. Îi plăcea cadrul frumos, îi plăcea să trăiască în această atmosferă” (Adina Andrițoiu, Gheorghe și Arethia Tătărescu).
Toate aceste activități se desfășurau în cadrul Ligii Femeilor Gorjene, filială a Ligii Naționale a Femeilor Române din București, apărută în anul 1921. „Înființând filiala de aci, i-a dat un rost, întâi prin covoarele care au fost făcute și trimise apoi la expoziții de la Paris și New York, unde au fost premiate și, în același timp, au fost vândute cu foarte mult succes în București, în diferite bazare, pentru ajutoare. Erau de inspirație gorjenească, dar mult aerisite, mult ușurate, pentru interioarele moderne. Trebuie să recunosc că mama, care era o romantică și o femeie de început de secol, a avut totuși viziuni extraordinare din punct de vedere artistic”, spunea Sanda Tătărescu-Negropontes. În Gorj, Arethia și Gheorghe Tătărescu au cumpărat o culă în localitatea Poiana. Clădirea suferise numeroase deteriorări în timpul Primului Război Mondial din cauza bombardamentelor și a avut nevoie de reparații și modificări importante, care s-au desfășurat pe perioada unui deceniu. Aici, în timpul verii, cei doi copii ai familiei, Sanda și Tudor veneau să își petreacă vacanțele în anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. În compania altor colegi și tineri de vârsta lor, zilele treceau fără griji și fără a prevesti timpurile grele ce aveau să vină și să împrăștie membrii acestei familii atât de legată de istoria Gorjului. Poate că cei doi tineri și-ar fi dorit o viață mai mondenă, dar Arethia era o mamă cu principii solide, așa că tânăra Sanda trebuia să se conformeze : „Deseori, mai ales în adolescență, prietenii mei, prietenele mele mergeau la mare, mergeau în străinătate… Era o atmosferă puțin inconștientă pre-război. Eu trebuia să vin conștiincios în Gorj. Am transformat, însă, Gorjul, la rândul meu, în loc de întâlnire cu prieteni de-ai mei. Mi-am spus: dacă eu nu pot pleca altundeva, prietenii mei vor veni aici. Și atunci, mergeam la hore; recunosc că mai mult decât mine era fratele meu, care a mers absolut pe linia părinților mei – adora Gorjul! Nu era horă din Gorj, nu era nedee, nu era hram la care fratele meu să nu fie. Mergeam și eu, sigur, dar mai greu. Ne petreceam aceste vacanțe în minunate excursii. Poiana era un centru, iar de acolo, în mașini, mergeam. Una dintre excursiile frumoase și care, din păcate, s-a terminat definitiv, nu o mai poate face nimeni, era Ada-Kaleh, înainte ca insula să fie scufundată în apele Dunării, la baraj (Porțile de Fier – n.a.). Era un loc de toată frumusețea. Apoi mergeam spre munte, mergeam spre Rânca, mergeam spre Tismana, Horezu. Erau locuri așa de frumoase, încât făceam ceea ce, în epoca aceea se numeau picnicuri la iarbă verde. În același timp, la Poiana, chiar acolo, începusem să ne facem un loc de tenis, mergeam la Jiu la înot, mergeam iarna la copcă la pescuit, așa că vremea trecea foarte plăcut…” (Adina Andrițoiu, Gheorghe și Arethia Tătărescu).

Cariera politică a lui Gheorghe Tătărescu – o șansă uriașă pentru Gorj
În ceea ce privește Gorjul, activitatea Arethiei Tătărescu a mers în paralel cu cea a soțului ei, Gheorghe Tătărescu, prim-ministru al României în două rânduri (1934-1937 și 1939 – 1940). „Tatăl meu și-a dat seama, la fel ca și mama mea, că Gorjul trebuia ajutat. Și atunci, începând cu fabrica de armament de la Sadu, continuând cu fabrica de țigări – nu mai e modern să fie o fabrică de țigări, dar este o realitate și dădea de lucru oamenilor -, continuând cu exploatările miniere, drumul de la Rânca, trecând munții… Credea și era convins, și cred și eu asta, că Gorjul este dăruit de Dumnezeu ca loc turistic. Și amândoi părinții mei insistau foarte mult, chiar prin prietenii care veneau, să li se arate frumusețile acestui județ. Dumneavoastră nu realizați poate, dar noi, care totuși am văzut, de-a lungul unei vieți, locuri minunate din Europa sau din lume, pot să vă spun că Gorjul rivalizează perfect cu aceste locuri. Tismana este o frumusețe, locurile de sus, din Rânca, sus mergând spre Parâng, rivalizează cu Dolomiții. Puși în valoare oarecum, ar putea să dea acestui Gorj o altă menire. Tatăl meu a văzut acest lucru” (Idem).
Obiectivelor amintite trebuie să le adăugăm și altele: fabrica de confecții, fabrica de cărămidă refractară și topitoria de cânepă de la Vădeni, sanatoriul de boli pulmonare de la Dobrița, reabilitarea și dotarea spitalului de la Târgu-Jiu, dar și continuarea lucrărilor la calea ferată Bumbești-Livezeni. Evident, resursele financiare erau alocate prin dispoziția directă a lui Gheorghe Tătărescu. Mulți dintre partenerii politici ai lui Gheorghe Tătărescu, oamenii influenți ai vremii din România, dar și din Europa veneau în vizită la Poiana, în Gorjul acela atât de sărac, dar pus pe harta lumii datorită personalității unui om providențial. Sanda Tătărescu-Negropontes își amintea: „Aproape toate personalitățile europene, aș zice, dar de ce să nu începem cu românii: toți regii care s-au perindat, Regina Maria a venit când a fost o jamboree de cercetașe la Horezu și a locuit la Poiana, Principesa Ileana a locuit la Poiana. Regina Elisabeta, în timpul refugiului, când au intrat rușii în țară, era la Poiana. Principesa Bibescu, Martha Bibescu venea cu foarte mult drag la Poiana. Pot să vă spun o mică întâmplare: soțul principesei era George Valentin Bibescu, un mare aviator, și care a avut năstrușnica idee să aterizeze în miriștea de lângă noi cu o avionetă în 1932. Trebuie să vă spun că a fost un eveniment, era să se dea peste cap. Dar a venit soția care, după acest eveniment, n-a mai plecat cu avionul, dar care era la noi și care își aștepta soțul. Titulescu venea deseori să stea de vorbă cu tata, familia Brătianu, Mîrzescu, știu și eu, cred că toate numele răsunătoare în domeniul politic ale istoriei României au trecut pe la Poiana”.

Influența politică și socială a familiei Tătărescu în finanțarea Ansamblului brâncușian de la Târgu-Jiu
Posedând un desăvârșit simț al frumosului, Arethia Tătărescu a reușit să convingă pe cel mai mare sculptor român al vremii să lase Târgu Jiului și Gorjului o capodoperă comparabilă cu marile monumente ale lumii: Ansamblul sculptural „Calea Eroilor”. După ridicarea Mausoleului Ecaterinei, din Piața Prefecturii (atunci, clădirea era sediul Primăriei – n.a.), Milița Petrașcu, fostă ucenică a lui Constantin Brâncuși în atelierul acestuia de la Paris, a fost rugată să ridice și un monument dedicat eroilor căzuți pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Sanda Tătărescu-Negropontes: „Între mama și Milița Petrașcu a fost o prietenie care a dăinuit ani de zile. Milița Petrașcu a făcut așa cum știți, Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu. Este un lucru foarte frumos, din păcate este puțin încastrat aici, dar este o operă de artă. Tot Miliței Petrașcu i-a cerut mama să conceapă un edificiu, ca să zicem așa, pentru eroii gorjeni. Și aci, Milița Petrașcu, nu în modestia ei, în conștiința ei, și-a dat seama că o depășește. Și i-a vorbit mamei de Brâncuși. Și a început între mama și Brâncuși o lungă și laborioasă corespondență. Brâncuși era la Paris și era foarte decepționat că deseori nu fusese înțeles. Trebuia să facă un monument pentru un ministru în București și nu s-a făcut… Adică, Brâncuși nu mai voia să vină. Și atunci a început această corespondență. Spre părerea mea de rău, ca și multe alte documente de mare valoare care erau în casa noastră, atunci când au fost arestați și dați afară din casă, aceste valori ale României au fost arse. Și atunci a rămas o corespondență unilaterală, ca să zicem așa. Atunci mama și tata, căci s-a implicat și tata, l-au convins pe Brâncuși să vină în țară. A pus ca condiție: își alege locul și își alege opera. El va decide. În mintea mamei – mama dorea Cocoșul. În opera lui Brâncuși, Cocoșul se asemuiește puțin cu cocoșul nostru de pe covoare. Dar așa a decis Brâncuși: Coloana fără Sfârșit, pentru o pomenire fără sfârșit, Arcul Sărutului pentru arcul împăcării și Masa Tăcerii, care a venit mult mai târziu”. Implicată direct în proiectul de realizare a monumentului dedicat eroilor, Liga Națională a Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu, a preluat, pe de o parte, terminarea lucrărilor la Biserica „Sf. Apostoli”, aflată pe traseul viitoarei Căi a Eroilor, iar pe de altă parte, despăgubirile pentru terenurile expropriate, pentru a atenua nemulțumirile proprietarilor. Toate eforturile Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, în special ale președintei acesteia, doamna Arethia Tătărescu, conjugate cu concursul larg al soțului său, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, prin a cărui influență se dirijează către Târgu-Jiu importante sume de bani destinate mărețului obiectiv care prindea contur în capitala Gorjului, nu erau văzute cu ochi buni de către adversarii politici ai președintelui liberal (Andrițoiu, Adina, Influența politică și socială a familiei Tătărescu în susținerea financiară a edificării Ansamblului brâncușian de la Târgu Jiu, Litua, Studii și Cercetări, XXIII, Târgu Jiu, 2021, pp. 335-354).
La sfârșitul lunii octombrie a anului 1938, toate lucrările legate de ridicarea operelor brâncușiene și de amenajarea Căii Eroilor sunt finalizate, astfel că Liga Națională a Femeilor Gorjene „predă orașului Tg.Jiu monumentele închinate Eroilor”, cu ocazia festivităților din data de 27 octombrie 1938. pentru acest proiect de anvergură au fost cheltuiți în total peste 11.000.000 de lei, ca efort comun al unei societăți comerciale private („Petroșani”), al unei organizații culturale (Liga Națională a Femeilor Gorjene), al administrației publice locale Târgu-Jiu și al administrației publice centrale (Guvernul României, prin ministerele de resort). De foarte multe ori, proiectele începute ar fi putut să se oprească din cauze financiare, dar de fiecare dată Arethia Tătărescu intervenea și lucrurile se terminau în mod fericit. „Atunci, mama mea, care era o femeie avută, a suplimentat de fiecare dată cu fonduri personale într-o grămadă de activități profitabile, dacă vreți, dar profitabile pentru Gorj. N-a făcut niciodată un merit personal din lucrul ăsta. Brâncuși n-a dorit niciodată să fie plătit, nici nu s-ar fi putut plăti la justa lui valoare, dar toată această lucrare a costat. A fost mai întâi ajutată de Liga Națională a Femeilor Gorjene și apoi, acolo unde nu mai erau banii, mama completa” (Sanda Tătărescu Negropontes).

Finalul dramatic al unei familii excepționale
Deși a încercat să fie un factor mediator în interesul național al României, dar și între diferitele interese politice antagonice instalate la conducerea țării după 1947, Gheorghe Tătărescu a avut soarta tuturor deținuților politici din lagărele comuniste: condamnat pe nedrept, cu sănătatea zdruncinată și având în plus conștiința suferințelor pe care le-au suportat toți membrii familiei sale din cauza carierei sale politice. „Evenimentele din august 1944 l-au găsit în postura de a înțelege destul de clar ce s-a întâmplat și de a se sacrifica încă o dată pentru țară. Putea să plece peste hotare, avea posibilități și materiale, și de altă natură, trăise în Franța, stăpânea bine limba franceză, însă a acceptat să intre în guvernul dr. Petru Groza tocmai pentru a salva ce se mai putea salva” (Gh. Nichifor în filmul „Gheorghe și Arethia Tătărescu”, realizat de autoarea articolului).
Gheorghe Tătărescu a fost dus la închisoarea de la Sighet după ce, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, aproximativ o sută de foști demnitari au fost arestați, fără nicio bază juridică. Erau „dușmani ai poporului”. A stat doi ani la Sighetu Marmatiei, între 7 mai 1950 și 5 februarie 1953. Sanda Tătărescu-Negropontes: „În familia noastră aș zice că drama a luat proporții aproape de… Kafka. A fost, la un moment dat, arestarea tatălui meu, arestarea mea, arestarea celor patru frați, doi cumnați, două cumnate… Eram 11 arestați. Fratele meu își făcea studiile la Paris și tatăl meu, în noaptea arestării lui, așa, foarte încet, șoptit, mi-a spus: «Trimite vorbă lui Tudor că orice s-ar întâmpla, să nu se întoarcă». Acest ordin al tatălui meu a fost respectat de Tudor, dar în detrimentul sănătății lui. A avut un șoc așa de teribil, încât a făcut o formă de schizofrenie. A fost internat într-un azil psihiatric, a fost foarte ajutat de soția lui De Gaulle.
Tatăl meu fiind mare decorat al Legiunii de Onoare, Tudor a fost internat la Villejuif, în pavilionul celor cu Legiunea de Onoare. S-a prăpădit acolo, în această teribilă dramă, și nici nu a putut fi adus în România și niciunul dintre noi, mama ori eu, tata, săracul, nu mai vorbim de el, niciunul dintre noi nu a mai putut să-l vadă. Deci, a fost dramatic. Iar pentru biata mama, a avut un nemeritat sfârșit, cu soțul arestat, fiica arestată și fiul în azilul psihiatric”. Pe data de 8 mai 2023 se împlinesc 55 de ani de la moartea Arethiei Tătărescu, Marea Doamnă a Gorjului.
Adina ANDRIȚOIU