Amintirile unui veteran de război – Ion Rasoveanu, la 93 de ani,: „Prima muiere mi-a murit de dorul meu”

Născut în anul 1917, într-o familie cu zece copii dintre care doar opt au trăit, Ion Rasoveanu a avut parte de o viaţă zbuciumată, ca a oamenilor trecuţi prin ciurul şi dârmonul celui de-al doilea război mondial, dar şi prin două dictaturi. Ca un băiat precoce şi fercheş, s-a însurat din dragoste la numai 18 ani. De unde să ştie că, din cauza războiului, nu avea să aibă parte de linişte şi fericire. Luat la oaste, a făcut trei ani de armată la Orşova, ca infanterist în Regimentul 94. Prea exact nu-şi mai aminteşte cât a fost armată şi cât război. Şapte ani a stat departe de casă şi de soţia lui dintâi. Pe care n-a mai apucat s-o iubească şi să aibă copii cu ea, întrucât s-a prăpădit în 1945, la câteva săptămâni de la venirea lui de pe front. „A murit de dorul meu”, zice el cu năduf, privind cu nostalgie la pozele de pe vremuri.

Plecarea pe frontul de Răsărit a fost cu peripeţii. Vaporul cu care plecase din Constanţa fusese bombardat şi avariat pe Marea Neagră, iar cei care s-au salvat au ajuns, împreună cu artileriştii din Turnu Severin printre care şi tatăl meu, Vasile Predoşanu, în portul Sevastopol (URSS) din strâmtoarea Kerci. O parte au fost încartiruiţi la Simferopol şi mai apoi redistribuiţi la alte unităţi. Lui nea Ion Rasoveanu i s-a schimbat şi arma de luptă. Din infanterist s-a văzut transformat în artilerist, devenind tunar, ca servant. Poate că acesta i-a fost şi norocul că n-a mai ajuns în linia întâia. De luptat a luptat pentru patrie şi, gândea el, pentru reîntregirea ţării. N-a fost rănit niciodată, luptând în spatele primei linii. Bubuiturile de tun, ca de trăznet, i-au afectat auzul încât din al doilea mondial s-a ales cu o oarecare surzenie. Care-a avansat, în timp, iar acum citeşte vorbele interlocutorului mai mult privindu-i buzele. În Răsărit, a luptat până la Stalingrad, unde s-a pierdut bătălia cu ruşii. După care a făcut cale întoarsă. Retragerea din faţa inamicului sovietic s-a transformat, din 1944, în întoarcerea armelor contra foştilor aliaţi.

Nici despre ruşi şi nici despre nemţi nu are o părere bună. De la germani aprecia numai bocancii şi ciocolata. Cum nu fuma, îşi păstra raţia de ţigări pentru schimbul cu nemţii. Şi atunci, ca şi acum, lucrurile nemţeşti erau nemţeşti. Adică, de calitate. Cu douăzeci de pachete de ţigări româneşti şi-a luat o pereche de bocanci. De-ai mai buni. Alte pachete de ţigări le-a transformat în ciocolate. Bocancii şi ciocolatele le înghesuise în rucsac. Numai că, în graba şi învălmăşeala retragerii, s-a văzut nevoit să arunce raniţa cu bocanci şi cu ciocolată cu tot. Ciocolata o strângea pentru nevasta dintâi şi, spera el, viitorii copii. N-avea de unde să ştie că prima soţie se va prăpădi. La fel ca şi a doua, care-a murit la naştere. Abia în 1948, cu a treia nevastă i se năştea singurul copil, fiica Ioana, botezată aşa după prenumele celei care i-a dat viaţă.

Pe frontul de Vest a ajuns până în Munţii Tatra pe jos. La fel cum tot pe jos s-a şi întors de la Praga. Nu ştie precis pentru ce s-a trezit decorat de Regele Mihai cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”. Acum, peste timp, de Regele Mihai nu ştie ce să mai zică. Era prea mic regele şi nu conducea el. Iar de Mareşalul Ion Antonescu, ca şi despre Nicolae Ceauşescu nu are păreri prea bune: „Dacă erau de-ai noştri, din Arcanii Gorjului, nici de primari nu erau buni! Eu unul, nu i-aş fi votat”.

Nu stă prea bine cu sănătatea, dar nici nu se plânge. Abia la 89 de ani a ajuns prima dată pe un pat de spital, operându-se de hernie. L-a mai supărat şi încă-l mai supără un ulcer rebel, iar în anul 2001 a avut un infarct urât. Le duce pe picioare şi nu se plânge de nimic. Toate ar fi bune, mai spune nea Ion Rasoveanu, dacă aş mai avea sănătatea de odinioară. Omul n-a băut şi n-a fumat deloc. Suferă doar de bolile bătrâneţii, ca orice longeviv. Din anul 1978 este văduv şi s-a pensionat, ca fost muncitor la CIL Târgu-Jiu. Cu doar 200 de lei ca veteran de război şi aproape 800 ca pensie de stat s-ar descurca dacă nu l-ar costa mult medicamentele.

N-a stat niciodată degeaba, având grijă de nepoţi, sfătuindu-şi fiica, pe Elena Boltaşu să nu-şi întrerupă serviciul, ca să aibă şi ea o pensie, pe cei doi nepoţi de la singura fată crescându-i el. Acum fiica e şi ea pensionară şi are grijă, la rândul ei, de tatăl de 93 de ani bătuţi pe muchie.

N-a făcut şi nu face politică. Se duce la vot doar la alegerea primarului din comuna Arcani. Partidele nu-l interesează, iar preşedinţii României nici atât. Ultimul preşedinte al României pe care se bucură că l-a ales este fostul preşedinte Ion Iliescu. Despre ceilalţi se mulţumeşte să întrebe retoric: „Ce, ăştia-s preşedinţi?”.