Facerea de bine şi spiritul adevărului la poetul şi publicistul Adrian Păunescu

De prin 1973, proaspătul Redactor şef al revistei „Flacăra”, Adrian Păunescu a trecut le reîntinerirea colectivului redacţional. În fond, de pildă, redactorul Elizarie Dascălu, realizator al paginilor tip Mapamond” al revistei ilustrate, copia sovieticului „Ogoniok”, adică un fel de „Flăcăruia” – cel ce venise la Cluj după mine – excelent documentarist şi cunoscător al mai multor limbi străine s-a pensionat. Iar Henri Dona se retrăsese şi el de bună voie, ca profesor de teoria presei la Academia „Ştefan Gheorghiu”.

Printr-un gest de frondă, fiindcă fusese redactor şef adjunct şi, o vreme, funcţionase ca Redactor şef interimar. Rămăsese în redacţie doar prietena domniei sale Magda Mihăilescu, un excelent critic de film de cursă lungă, ce s-a exprimat şi după ’89 în paginile cotidianului Adevărul ori ale săptămânalului „Adevărul literar şi artistic”, al cărui deces i se datorează lui Cristian Tudor Popescu.
Sfios ca o fată mare, ne-a devenit coleg Dumitru Eliade. Abia mult mai târziu am aflat că fusese la aceeaşi facultate, Filologia Universităţii Bucureşti, cu Adrian Păunescu, căruia mult mai târziu i se spunea simplu AP ori Boss-ul. Şi că pe Mitică Eliade nu-l chema aşa. El fiind, de fapt, fiul unui preot de prin Teleorman, dacă nu mă-nşel, dar cu care se certase şi nu-şi vorbeau, pe motiv, vezi Doamne, că-i stricase feciorului dosarul de cadre. Numindu-se Dumitru Constantinescu, Mitică al nostru colaborase un timp la Radio unde nu putuse să se angajeze. La emisiunile culturale, desigur, unde se prezentau înregistrări, fără a intra vreodată în direct.
Şi totuşi, de unde până unde numele de Eliade, cu care semna în revistă? Îl rodea şi pe el microbul poeziei. Motiv pentru care Adrian Păunescu l-a convins că are nevoie de un pseudonim, întrucât Dumitru Constantinescu nu dă bine ca nume de poet. Angajat de Adrian Păunescu la secţia reportaj, el a ţinut morţiş să debuteze şi ca poet. Dându-şi acordul pentru a-şi semna volumul de debut cu pseudonimul Dumitru Eliade. Aşa cum a semnat şi-n paginile revistei „Flacăra”. Iar la editura Cartea românească, unde director era prozatorul Marin Preda, tot Adrian Păunescu îl recomandase şi susţinuse insistent.
Cititorul interesat că afle volumul de debut al efemerului poet Dumitru Eliade, intitulat „Călătorie spre o zi de vară”, îl mai poate găsi la Editura Cartea Românească. Preţ 8 lei. Starea cărţii: anticariat-excelentă, iar mai departe se scrie “disponibilă în stoc”. Se-nţelege că, deşi apărută prin anii ‘70, ea nu s-a bucurat de o bună primire din partea criticii literare, adică n-a făcut valuri şi nici vreo impresie artistică deosebită, fiind o marfă nevandabilă şi peste ani, motiv pentru care zace, şi azi, încă în anticariatul editurii Cartea Românească. De unde ar putea fi cumpărată contra sumei de 9,90 lei, adăugându-se taxele percepute de Poşta Română.
Fără prea mult har în a lega/însăila cuvintele pe tărâmul liricii, Dumitru Eliade n-a excelat nici ca reporter. Certat cu tatăl său, preotul Constantinescu, s-a arătat ca un ateu convins. Inclusiv de colaborarea cu Securitatea, apartamentul lui de pe Calea Moşilor fiind locul de întâlnire al ofiţerilor de securitate cu turnătorii.
După ‘89, fostul Dumitru Eliade a revenit la numele de Constantinescu şi-l acuza pe Adrian Păunescu, vezi Doamne, că l-ar fi obligat să semneze aşa. Cum Maestrul Păunescu n-a dat absolut niciodată vreo replică şi atunci când a fost atacat mult mai dur şi de către nume mai cu greutate, Dumitru Eliade s-a pierdut în neant.
A apărut, în schimb, acţionarul la nişte Case de schimb valutar (în fapt, o reţea a foştilor securişti!) Dumitru Constantinescu, ale căror sedii se aflau cu predilecţie pe Calea Moşilor, la parterul unor blocuri. Fiind căsătorit cu o ingineră de meserie tipograf, la tipografia Universal, din fostul Palat al lui Pamfil Şeicaru, doamna fostă tovarăşă Constantinescu se învârtise – citeşte privatizase – şi ea de o maşină cu tipar plan. La care bărbăţelul/securistul din el a scos revista lunară “RO”, efemeră, unde-am semnat şi eu o singură dată. Pe vremea când lucram la Jurnalul Naţional.
*
Curios din fire, am dat căutare pe Google pentru Dumitru Eliade. Şi, ce să vezi? Este citat de către un fost coleg de facultate al său într-un număr din luna martie a anului 2012, într-un articol intitulat “Elena Niţă-Ibrian – viaţă şi sănătate din natură”.
Nu-l vom reproduce în întregime, dar dintre pasajele cu referire la falsul Dumitru Eliade reţinem:
«Pe Elena Niţă-Ibrian am cunoscut-o târziu, într-o seară a lui ianuarie 1980. Trimis de revista “Flacăra”, a lui Adrian Păunescu, pentru nu ştiu ce anchete şi reportaje, venise în judeţ jurnalistul Dumitru Eliade, prieten şi coleg de facultate, la Universitatea Bucureşti. Le-aş reaminti celor mai tineri că, în vremurile acelea, revista “Flacăra” era singura dintre publicaţiile româneşti care, după primele două pagini de politică (Patria, cabinetul de lucru al Preşedintelui), putea ataca probleme dureroase ale societăţii româneşti. Nu auzisem numele cunoscutei nutriţioniste, grijile mele fiind de cu totul altă natură. De la Comitetul Judeţean de Partid, m-a sunat prietenul meu, exprimându-şi dorinţa de a-l însoţi într-o vizită, la numărul 29 din strada Ştefan cel Mare. Trecusem de nenumărate ori pe acolo, dar nu băgasem de seamă casa de la numărul cu pricina. Ajungem la casa deloc arătoasă, situată vizavi de Parcul Zoologic. Se înnoptase de-a binelea. Era chiar Domnia Sa. Pereţii odăii în care am fost primiţi erau împodobiţi cu sumedenie de tapiserii cu motive populare româneşti, în culori exclusive vegetale. Toate ungherele încăperii erau doldora de plante uscate, cele mai multe necunoscute mie: tătănesă, rubarbăr, salvie, iarba tâlharului, talpa gâştei, isop, cătină şi altele.
După formalităţile obişnuite în asemenea împrejurări, Dumitru Eliade a deschis discuţia legată de tema care-l interesa: producerea culorilor vegetale. “ – Numai pentru atâta aţi venit? Prea puţin! Eu am să vă spun mai multe despre alte minunăţii!” “- Nu, nu, am venit aici numai şi numai pentru ce deja aţi auzit!”, îi răspunse jurnalistul.»
Am trecut peste primirea frumoasă şi masa bogată, cu de toate, descrisă de prof. Gheorghe Ţigău. Şi peste nepreţuitele priceperi ale nutriţionistei şi autoarei mai multor cărţi – fie de bucate, fie de terapii naturale – scoase după Marea Învălmăşeală din Decembrie ‘89, de valoroasa comoară naţională, autodidactă presupun, Elena Niţă-Ibrian.
Nu pot lăsa la o parte îngustimea minţii, ori lipsa deschiderii faţă de alte subiecte a închistatului jurnalist-securist Dumitru Eliade, alias Dumitru Constantinescu, în acte. Un apropiat al Securităţii. Tocmai la “Flacăra”, unde se scria liber despre terapii complementare şi se publicau cu cel mai mare fitoterapeut roman dr. în farmacologie Ovidiu Bojor, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, de nenumărate ori cu expediţii în Himalaia – trimis de UNESCO ori chiar pe banii lui, cu şerpaşi români – şi om care-a alcătuit atlasul botanic al Regatului Nepal, la cererea expresă a Regelui acelei ţări, nu se putea prezenta viziunea despre nutriţionism şi tratarea bolilor cu plante?
Dar pentru eşecul poetului şi jurnalistului Dumitru Eliade în literatura română şi în presa adevărată a acestei ţări – dinainte de ‘89, dar şi după – nu-i de vină generosul Adrian Păunescu. Acela care şi-a ajutat toţi colegii de facultate ce-au apelat la el.
Ion Predoşanu
P.S. Fragment dintr-un volum, având titlul “Zece ani în umbra Maestrului Adrian Păunescu”, în curs de apariţie(I. Predo).