De Gheorghe Grigurcu nu-mi amintesc, când am auzit, cred că tot timpul. După premierea de către USR, în 1968, a volumului „Un trandafir învaţă matematica” s-a spus că Gheorghe Grigurcu ocupă locurile 1, 2 şi 3, la poezie, prilej cu care a intrat în cărţi, pentru cel mai valoros poet român, de după perioada interbelică.
Surprinzător, însă, după primele trei volume de poezie, într-o combustie internă neobişnuită, Gheorghe Grigurcu apare cu trei volume de critică, scrise într-o manieră inedită, încât apare dilema de nedepăşit nici astăzi: Grigurcu este mai „iubit” sau de „temut”, poet sau critic?
Fără a fi ostentativ, zâmbind plăcut, în dreapta şi în stânga, scriitorul, deja rasat, chiar într-o vreme vânătă este passe-partout. După o şedinţă a cenaclului studenţesc al viitoarei Universităţi Nord, conducându-l puţin, pe mentorul nostru, Gabriel Georgescu, ne refeream la critici de excepţie, ca Gheorghe Grigurcu, cunoscut mie şi din revista „Familia”, unde îl făcea praf, pe Florin Manolescu, pentru o cronică superficială, la ediţia a II-a a volumului „Poemul fără flăcări” al lui Gabriel Georgescu. Simţind, că nu îl ştiu direct pe Grigurcu, poetul se opreşte şi mă întreabă sec: „Cum, eşti din Târgu-Jiu şi nu îl cunoşti pe Grigurcu?”
Mi-a mai atras atenţia, nu numai mie şi postul de radio „Europa Liberă”, cu rubrica „Teze şi antiteze la Paris – pagini comentate, pagini uitate, pagini exilate”. Rubrica era susţinută de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, nu demult repatriaţi în câte o urnă de cenuşă. Monica Lovinescu într-o apreciere critică sublinia: „Cred că Gheorghe Grigurcu este continuatorul cel mai fidel al spiritului lui Eugen Lovinescu”.
În anul 1975, după o seară la „Columna”, Gheorghe Grigurcu, când este invitat la şedinţa viitoare, fără să-şi schimbe privirea, răspunde ca pentru sine: „Dacă vom fi lăsaţi s-ajungem până la şedinţa viitoare”.
Personalitatea lui Gheorghe Grigurcu a prins contur şi s-a consolidat, în timp, în toată rostirea românească.
Indiferent unde locuieşte, „Domnul Grigurcu” este privit, citit, admirat şi de cei care nu îi înţeleg scrisul. Văzut sau nu, pe străzi, prin parc, la Cărbuneşti, la întâlniri cu scriitori, domnul Grigurcu poate fi prezent şi prin absenţă.
Cu sau fără program cotidian, Gheorghe Grigurcu se aşteaptă tot timpul, fiind la dispoziţia scrisului asumat în programul său estetic, ca altfel de a respira.
Într-o emisiune tv, scriitorul, mergând prin parc, pe lângă Masa tăcerii, a fost întrebat de reporter, dacă intenţionează să plece din Târgu-Jiu, ştiut fiind, că oraşele în care a locuit i-au fost câte un fel de „mamă-maşteră”. Scriitorul într-un pardesiu fin, cu o ţinută impecabilă, pas elastic şi privirea pierdută, de dincolo de lucruri, a răspuns negativ. Era răspunsul unui om care putea să îşi aleagă orice oraş de pe planetă.
Grigurcu, însă, Muşatinul bucovinean, întrezărit de Valentin Taşcu, a trecut pasul Prislop, „în răspăr”, pe drumul voievodal, în Maramureş. Este fără să vrea bihorean, bucureştean – capitalist în felul său – clujean „i pak” bihorean şi, în sfârşit, din 1975, acasă la Muşatini, la oamenii de încredere ai lui Mircea însuşi, la fraţii Muşatini, Petre şi Roman,originari din Muşeteştii Gorjului, lăsaţi, cu aspră poruncă, pentru a întemeia în Moldova, dinastia Muşatină, ruptă din ilustra tulpină a Basarabilor (vezi B.P.Haşdeu – „Istoria critică a românilor” , pp.122-132).
Intuiţiei critice de excepţie a lui Valentin Taşcu, care prin metoda biografică a lui Hyppolite Taine, îl consideră pe Gheorghe Grigurcu „ muşatin bucovinean, îi alăturăm demonstraţia sorgintei gorjene a dinastiei Muşatine probată în „Istoria critică a românilor” de B.P.Haşdeu.
Observaţia noastră, în acest caz, aparţine unui simplu „trecător”, precum la scara universului , pe traiectorii din mişcarea browniană, Gheorghe Grigurcu se întoarce la ai săi.
Romeo Ionescu
Cu ocazia zilei de naştere, de 16 aprilie, autorul împreună cu redacţia cotidianului „Gorjeanul”, îi urează Domnului Gheorghe Grigurcu, La mulţi ani.
